poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3494 .



Sintagme neizolate
personale [ ]
cântec de adormit tristețea

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cantec ]

2006-01-07  |     | 




Mă simt închisă în mine însămi. Ca un fluture care stă într-o omidă și începe să simtă că îl dor aripile dacă nu zboară. Numai că nu îmi știu zborul. Mă întreb dacă un fluture știe că va muri imediat ce își va lua zborul. Ce voi pierde eu din mine însămi atunci când voi zbura?
Undeva în mine ar trebui să existe o cheie. Mi-am înghițit cheia prin care puteam fi fericită și rezist cu strășnicie încercărilor mele de a o recupera.
Începi o iubire cu sentimentul că este viața ta în joc dacă nu respiri ființa celui iubit. Ajungi să nu îți mai cunoști vechiul pas și vechea respirație. Degeaba întorci capul spre gura peșterii din care trebuia să te însoțească Euridice...tu, cel devenit Orfeu, ai lăsat în Infern legătura cu tine. Evoluezi și crești în această iubire căreia i te-ai încredințat liber și rob. În fiecare întuneric ți-ai spus că iubirea ta va ține o viață, că oamenii sunt slabi și nevolnici, că sunt doar niște visători patetici. Te înflăcărai singur la gândul că iubirea ta e declarația unei noi ere și te simțeai mai descoperitor de Indii decât Columb...Apoi veneau cioburile...fisură cu fisură...La început ai pus un deget pe o fisură și te-ai gândit că bibeloul tău va rezista. Apoi toate cele 20 de degete încercau disperat, chinuit să mimeze lucrul olarului care vrăjește pământul. Când ai rămas fără nimic din tine care să mai poată fi lipit la buzele unei fisuri și când ai văzut că vine dinăuntrul bibeloului tău un cutremur mai răscolitor decât potopul...ai gândit disperat și lucid: "s-a sfârșit..." Nu poți rodi crenguțe de salcie să anunți curcubeul, iar din respirația ta nu pot crește porumbei care să poarte ochii celui iubit. Îți ești străin, iar cel iubit îți este atât de cunoscut, de parcă te-ai fi născut în el însuși. Dar magia începutului de eră pe care credeai că îl vei deschide prin lumea voastră din doi nu mai este. Rătăcind, izgonit din casa celui iubit și neprimit în propria casă, adormi plângând sub stelele care nu au văzut niciodată soarele și care, la începutul lumii lor, crezuseră că vor avea puterea de a se însoți cu el în zorii zilei.
Mă uit pe fereastra camerei mele și văd alte geamuri. Dincolo de ele sunt oameni care reușesc să trăiască o viață întreagă împreună fără să simtă că au pierdut totul, dacă nu au primit iubire. Îi văd mișcându-se pe stradă: foci imense, supraveghindu-și copiii-foci, făcând dragoste...Mă întreb cum fac dragoste doi soți care nu se iubesc: unul deasupra celuilalt, excitați de același motiv pentru care pisica mea intră în călduri, experimentând și bifând în kamasutra de familie poziție după poziție. Pisica mea, după ce iese din perioada de călduri, are o privire pustiită și goală.
Citesc versurile de dragoste ale iubitului meu. Simt în ele vulnerabilitatea unui om care a văzut fisurile și a știut că nu le poate acoperi cu sufletul, dar care nu s-a putut opri de la a visa. S-a consumat înăuntrul reveriei și nu a mai știut să deschidă ochii luminii. Iubitul meu- un zâmbet rătăcitor prin lume și praf adunat pe urmele pașilor care îl apropie de ușa unde timpul se termină...Iar eu merg căutându-mi zâmbetul rătăcitor, mă aplec peste praful trecerii sale, îl ating cu buzele, cu limba, cu pântecul într-un act șamanic de întors timpul la clipa în care credeam că suntem luptătorii luminii, locuitorii noii ere a iubirii-veșnicie. Iubitul meu a înnebunit însă și mă privește cu ochi în care nu există stele, îmi vorbește cu aceeași detașare ca a robotului întrebat de viteza cu care pământul se învârte în jurul soarelui și...peste toate...iubitul meu îmi oferă cuvântul lui pentru a-i crede iubirea...Ciudată lume în care dragostea devine afacere a Mesei Rotunde și în care cuvântul din minte strânge de gât victorios nerostitul din inimă.
Mă întreb de ce în realitatea cu mine cel iubit se mișcă asemenea unei păsări cu aripi uriașe, silită a merge, deși gândul îi este în zbaterea zborului. În lumea lui, el este puternic, iar pământul îl cunoaște. Mâinile lui mângâie cerul, iar privirea îi este deschisă, senină, caldă, jucăușă. Îmi amintesc de mersul lui șchiopătat, de pasăre ținută de o aripă și chinuită să imite pașii oamenilor...a fost extrem de forțat în fața alor mei, fără să îi știu cauza. Mă durea șchipătatul lui accentuat, mersul lui aproape târâș pe care nu îl mai văzusem până atunci. Voiam să îi înțeleg rostul, dar privirea lui arăta același aer de neajutorare, de prăbușire pe care trupul i-l descria continuu. Am plecat apoi să colindăm prin lume. Iubitul meu pasăre a început să își uite șchiopătatul, pe măsură ce se vedea doar în ochii mei. Privirea a început a-i fi cea din lumea lui, de unde oamenii sunt reductibili la gânduri-păpuși, cu vieți de hârtie electronică și care, între clipir i de mouse, îmi agață tot mai mult existența, îndepărtând-o de uitatul zâmbet.
Iubitul meu este o enigmă de care își râde el însuși, printre lacrimi care știu să mai curgă atunci când greșelile prezentului îl fac să confunde ușa lumii din doi, nestrăjuită de nimeni, cu ușa Gării de Nord, păzită de căutătorii de bilete.
Supărare pe oameni și iubire disperată de oameni- acestea sunt cuvintele pe care pașii dragului meu pasăre le lasă pe pământ. Iar noi doi suntem plăsmuiți din același aluat și încercăm să ne apropiem frumos capetele pentru a crește din noi o pâine albastră. Dar trecutul în care ne-am mințit pe rând, prezentul în care ne mințim pe rând nu ne oferă decât alternativa unei poze a pâinii albastre. Rătăcirile noastre conștiente nu par să pună capăt vreodată hranei făcute prin minciuni, deși amândoi simțim adunându-se înăuntru aluatul adevărat.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!