[...lumea nu are capăt
are lumea ei...]

aprind un colț de hârtie
să ardă ceva între noi.

nu există nicio diferență între noi copii,noi adulți și noi cei ce vom fi. vrem toți jucării, sub orice formă, să le posedăm și să facă exact ce simțim.

se spune că
cea mai mare distanță dintre oameni este moartea
dar eu n-am văzut-o niciodată
o voi desena mică mică și atunci când mâna îmi va deveni rece
să o parcurgi privind-o.

mama s-a chinuit să facă din mine o vietate umană
dar în râsul meu și felul de a mânca
zace aceeași sălbăticiune care a țipat la naștere
"stingeți lumina!"
așa
prefer să înjur și să-ți plesnesc sufletul peste genunchi
să-ți scot ochii și
în fine să-ți mușc din palme ca un câine flămând
ca să vezi că eu iubesc ce ești, oricum și ce nu ai
pentrucă
eu te văd cum mă vezi și cum nu sunt niciodată.


nu am maniere, nu cum ar trebui
le-am folosit întotdeauna pe dos
cum se hlizesc copii când mai vor o bucată de plăcintă, în loc să ceară

o să plâng cu fiecare zi, fiecare colț de față ridat
fiecare bătrânețe care o să te facă mai frumos, mai solemn
până o să-mi împreunez buzele atât de tare să spargă în mărturisire

și dacă nu ai avea un ochi, o mână, toată inima
te-aș iubi mai mult cu fiecare lipsă din tine

pentrucă aș avea și eu LOC