agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1385 .



anticameră cu nebuni
personale [ ]
sau cuvinte pentru surdo-muți

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Naida Nalore ]

2008-08-28  |     | 



îmi amintesc perfect sentimentele care încercau să se cațere pe pereți cînd ai mei mormăiau că ,,e inundație” și că în sfârșit ne vom muta
probabil se gândeau la etajul unu dar erau atâtea schele și mărunțișuri și planuri de cărat plus că noi nu eram obișnuiți cu scările și nu văzusem niciodată liftul
(pentru că el merge numai în sus cum ceasul merge numai înainte)

ne obișnuisem să nu vină altcineva decât șobolanii pe care ajunsesem să-i cunoaștem prea bine
știam când le e sete și cum își rotesc ochii în cap atunci când sunt furioși cu toate astea nu ne plăceau șobolanii(deși ei se atașaseră de noi ne rodeau unghiile în fiecare seară)
toți așteptau inundația sau vreun cutremur extraordinar care să ne dea afară de aici

erau și lucruri pe care cei de deasupra nu le aveau de exemplu nu dormeam cu storurile lăsate soarele nu ne deranja niciodată
iarna era ceva mai greu ne îngheța apa în jurul inimii și trebuia să stăm nemișcați,așteptând vara ca nu cumva gheața să ne străpungă pieptul și Doamne ferește să dăm peste altceva
în rest era oarecum bine,se vorbea puțin și înăbușit se trasa în fiecare zi o linie cu creta ca să ne delimităm gândurile

eu mă obișnuisem să-mi imaginez în fiecare seară luna cu tot felul de bucle,să beau ceaiul neîndulcit din palme-căuș,să nu primesc niciodată cuvinte pentru că poștașul suferea de hidrofobie,să nu mă sprijin de țevile de deasupra care țineau locul cerului plecat în concediu la ultimul etaj
mă gândeam că e bine totuși că se mai poate urca mai rău de cei de sus ei nu mai au unde să se ducă(nu cred că s-ar gândi să ne facă o vizită din bucăți de zmee vechi)
așteptam pe podul îngropat în apă pe jumătate unde oamenii se izbeau cu inima credeau că e loc de tortură pentru mine nu era îmi mestecam în tăcere gândurile așteptam nu vorbeam cu nimeni așteptam
știam că într-un anumit secol nu prea îndepărtat vor băga curent electric și la subsol și poate cine știe vor inventa ei niște ochelari să poată vedea toți răsăritul
deodată
am simțit forfotă printre oamenii bălții acesteia și neliniște și aș fi putut întreba ce se întâmplă și mi s-ar fi răspuns poate dacă n-ar fi știut că sunt surdă
am văzut că voiau să se mute își umpluseră buzunarele cu apă își puseseră pălăriile pe cap(poate își imaginau că cerul le va face bătături) își luaseră scaunele și îi vedeam cum trec prin fața mea într-un convoi
mă întrebam cine a murit am început să țip au bolborosit că pentru a te muta trebuie să moară cel de la etajul unu sau doi etc și se duc să aștepte la ușă
mi s-a făcut milă frică frig noapte i-am lăsat să plece
până la urmă nu a murit nimeni nu au dispărut nici ei dacă s-au întors mă gândeam eu că trebuie să se dea un semn ca să te muți nu așa tam-nisam te îmbulzești între gândurile omului nu așa se face
dar ei nu știau eu nu le-am zâmbit când au revenit am continuat să trasez linii cu creta poate desenam o gamă,nu știu în orice caz cineva trebuia să se ocupe și de arta surdo-muților
aici nu e o închisoare poți pleca oricând dorești problema e că nu se găsesc locuri și undeva trebuie să stai pământul nu suportă decât morminte și cerul decât lumină iar noi nu suntem gata niciodată nu suntem gata să plecăm de acasă
la urma urmei nu e chiar atât de rău jos se poate vedea iarba cum crește și poate izvoarele cum își fac drum ca să izbucnească la fel ca lacrimile
păcat numai că nu distingem culorile și nu auzim decât foșnete,brutale foșnete
iar au început palpitațiile iar se vor cățăra resentimentele pe pereți iar voi țipa în seara asta în anticamera cu păpuși de sticlă
până când îmi va răguși sângele în vene

.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!