Motto: 'Când vântul săruta pe-alei/urme de pași,/nu mai cătam la tei,/ci la mirările celor rămași."
(Gavril Gavriș - Consolări mute)

E vineri... și e 13... astăzi, vineri, 13 noiembrie, tatăl meu ar fi împlinit 70 de ani... tatăl meu, cu numele blândului arhanghel, aducător al unei mari vești... tatăl meu care a dărui atâtea și atâtea clipe frumoase celor care au știut să-i fie în peajmă...
Aș vrea să pot să-i spun, ca de atâtea ori până mai ieri, "La mulți ani!', privindu-l în ochi, ca să-i citesc lumina bucuriei sincere și a mândriei că suntem ai lui!
În loc de asta, nu pot decât să așez o floare lângă o lumânare aprinsă în numele unei dragi, dar tare dureroase amintiri.
Mă gândesc la el adeseori și mă surprinde o idee care, de câtăva vreme, îmi tot trece prin minte: anume, că, dacă astăzi și-ar mai petrece pașii prin lumea oamenilor, ar fi atât de prezent, atât de firesc alături de noi, încât nu i-am mai percepe pe de-a-ntregul tumultul, clocotul din interior, imensa capacitate de înțelegere, frenezia cu care se dăruia pentru frumos, pentru dragoste, pentru copii, permanenta dorință de instruire în orice domeniu în care mintea omenească poate să cucerească o fărâmă de cunoaștere pentru a se ajunge la un cotidian mai lipsit de rutină, mai bogat în adevărate valori, acelea spirituale. Să însemne gândul acesta acceptarea irevocabilei despărțiri, împăcarea cu golul, perceput aproape fizic, lăsat în urmă-i de acea plecare... sau recunoașterea unei permanente întâlniri cu sufletul unui mare romantic?
Mă gândesc la Tata... și mă simt înconjurată de gesturi, de cuvinte și priviri cât să ajungă pentru o viață, care se prăvălesc peste mine, amintiri cu duiumul, într-o ordine fără ordine, greu de potrivit în vorbe care să dea o oarecare înțelegere impactului pe care l-au avut asupra mea momentele care le-au declanșat.
Mă gândesc la Tata... și văd o figură care seamănă cu Toma Caragiu și cu Placido Domingo și, mai ales, văd niște mâini expresive, îngrijite, mâini care vorbeau și ale căror mișcări te făceau să înțelegi blândețea, bunătatea, căldura, dar și ordinea la care ținea atât și care ajunsese să facă parte integrantă din orice clipă a lui.
Mă gândesc la Tata... și știu că ar fi putut să aibă aproape orice profesie, dar, cred că cel mai bine i s-ar fi potrivit să fie avocat pledant al unor cauze drepte și care ar fi părut de nerezolvat sau cadru didactic pentru ca tactul lui pedagogic innăscut și bună parte din cunoștințele din multe domenii să se fi pus în valoare.
Mă gândesc la Tata... și mă întreb de unde atâta cultură și dorință de acumulare la un simplu fiu de țărani care, e adevărat, i-au oferit tot ce-i puteau oferi, dar care l-au lăsat pe el să-și aleagă drumul în viață, îndrumarea lor fiind rezultatul eternului bun simț al țăranului român.
Mă gândesc la Tata... și-mi aduc aminte diminețile de dumincă cu obișnuitul matineu de la Republica, ascultatul lecțiilor, cu întrebări zilnice despe gramatică, citit și latină, felul în care ne-a învățat punctele cardinale și istoria românilor, poveștile despre povești și despre copilăria lui, îmi aduc aminte dragostea lui pentru Mama, iubire pe care o ghiceam, pe care-o simțeam în acel "Sărut-mâna!", unicul salut cu care o întâmpina, din ridicatul de pe scaun când ea intra în încăpere, din floarea de fiecare sâmbătă, din felul în care, aproape seară de seară, îi citea cărțile pe care ea, prea ocupată cu gospodăria și cu copiii ei, deși dornică, nu putea să le citească, din lipsă de timp... și, mai apoi, din versurile pe care i le-a dedicat.
Mă gândesc la Tata... și văd cum o ținea în brațe pe cea mai mare dintre fetele mele și îi spunea, pe când avea doar două luni, povestea cu Scufița Roșie... și-l văd apoi aplecat lângă o frunză despre care i-a povestit fetiței de doi ani (oare ce?) minute-n șir... și mă doare că n-a apucat s-o cunoască pe cea mică, cea care-i seamănă atât...
Mă gândesc la Tata... și simt și înțeleg ce-am însemnat noi, eu și fratele meu, pentru el... și nu pot decât să doresc tuturor să aibă un tată, un soț, un fiu, un bunic asemenea celui pe care am încercat să-l arăt lumii prin versurile sale.
Și, dacă n-am să știu niciodată cum a fost prima întâlnire dintre mine și tatăl meu, ultima mi-a rămas adânc întipărită în suflet, pentru că despărțirea lui de cei pe care i-a iubit atât s-a făcut prin mine. Și nu pot să nu mă întreb, revăzând acea ultimă licărire de tandră lumină din ochii ce mi-au urmărit cărarea zilelor de început și de mai târziu, cât o fi fost de plină de suflet aplecarea unui tânăr tată asupra celui de-al doilea nou sosit în familia lui, dorința lui împlinită, o fetiță? Fetița care azi îi promite că va încerca și va tot încerca să dea răspuns măcar unora dintre întrebările care i-au măcinat sufletul atât de dornic de dragoste și de viață!
La mulți ani! și... somn ușor!

"Din toate căte-s întrebări,/eu mi-am ales doar una,/plătind atâtor gânduri și-nserări,/cu sute de-ndoieli, arvuna.//Doream de mult, ca și acum,/răspuns de dezlegare morții,/tot abătându-mă din drum,/spre răfuieli cu mintea și cu sorții.//Să mori în plină vară,/cumplit de tânăr încă-n gând/și, tot netulburați-afară,/să zboare fluturii pe câmp!//Să mori și, tot agale,/să zburde vântul printre flori/și-n lan să-noate fete goale,/să râdă soarele... și, tu să mori?!//Să mori... și nici o frunză/să nu se plece spre pământ?!/Și cea din urmă gâză/semeț să-ți calce pe mormânt?!//Să mori și nici un gol/ să nu se caște-n lume?/ Și tot pământul, drept obol/să-ți uite repede de nume?!// De ce? De ce să mori/ne-ndestulat, nefericit,/când te așteapt-atâția sori/și-atâta codru înverzit?!//N-ai timp să te căiești pe tine,/căind atâta lume trecătoare/și nici pricepere, cum se cuvine,/ să rânduiești frumos o lume trecătoare.//Oricum, e vană, însă, cumpănirea/ când nu-i ști limita și rostul/și vană-i chiar și răzvrătirea/când nu-i ști ținta și folosul.//S-au adunat nedezlegări,/ tot căutând răspuns,/și-aceleași veșnice-ntrebări/ne sâcâie pe-ascuns.//Din toate câte-s întrebări,/eu mi-am ales doar una,/plătind, prin ea, atâtor nepăsări,/chinuitor de greu, arvuna."
(Gavril Gavriș - De ce?)

Cluj-Napoca, 13 noiembrie 1998