agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1698 .



Tabăra de acasă (1)
personale [ Jurnal ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Trandafiras ]

2003-02-20  |     | 



Voi posta aici, sub forma unui jurnal, o lucrare pe care am scris-o anul trecut, pentru susținerea unui examen la facultate.
În ultimele patru săptămâni m-am tot gândit dacă ar fi bine sau nu să aduc acest text în fața voastră.
Am ajuns la concluzia că acest site e locul perfect unde pot da drumul gândurilor mele, fără teama că aș putea fi condamnată pentru îndrăzneală. Și dacă totuși, se va găsi cineva să facă asta, persoana respectivă va avea surpriza de a primi mulțumirile mele.
Aștept critica și o primesc la fel ca și lauda.
Sper doar că veți avea răbdarea să citiți până la capăt, chiar dacă unele versuri au fost deja postate ca și poezii separate, în aceeași formă ca și în lucrare sau cu modificări.



Tabăra de acasă (1)





Bine te-am regăsit, hârtie albă!



Astăzi am un motiv special pentru care am ales să fiu cu tine. Vreau să fac cunoscută tuturor dorința mea cea mai veche, aceea de a scrie o carte, în care să scot din ascunzătoarea lor toate gândurile, toate cuvintele care mi se înghesuie, de atâtea ori, în minte.
Deși întotdeauna am simțit că ca va veni ziua asta, acum parcă mă mir. A venit așa, pe neașteptate, ca o ploaie de vară.
Dar eu iubesc ploile de vară! Doamne, cât de mult le iubesc!
Azi e prima zi din restul zilelor vieții mele!
Îmi doresc dintotdeauna să scriu și mai ales, să fac cunoscută tuturor această dorință a mea, bineînțeles și rezultatul muncii mele. Totuși acum, deși hotărâtă să-mi arăt o latură pe care puțini oameni o cunosc, mi se pare greu să găsesc o cale de a le demonstra că pot mai mult decât să merg la serviciu, să am grijă de familie și să fac o facultate.
Știu că nu e ușor, simt asta pe pielea mea, să le fac pe toate și mai ales să încerc să le fac bine. Dar, spuneți-mi și voi, când e mai mare bucuria lucrului împlinit? Când e făcut ușor, parcă de la sine, sau atunci când pentru orice rezultat, cât de mic, cât de neînsemnat, trebuie depus un efort fizic sau intelectual? Ce spuneți?
Da, așa mă gândeam și eu, avem aceeași părere.
Rezultatele obținute prin munca mea sunt mult mai dulci. Satisfacțiile obținute în urma unui câștig nemuncit, nemeritat, nu pot fi comparate, nici măcar în glumă, cu bucuria lucrului bine făcut, a rezultatului bun, mai bun, din ce în ce mai bun.
Munca înnobilează? Da, așa este. Oricâte păreri ar fi împotrivă, voi susține întotdeauna asta. Ni s-a dat o viață, trebuie să o trăim iar pentru asta trebuie să muncim.
Deci, Monica, la muncă. E greu începutul, dar rezultatul va merita cu siguranță efortul și zbaterea ta. Dacă pentru alții nu va avea nici o valoare, pentru tine va avea.
Acum e vremea mea, e vremea să mă folosesc de toată puterea mea, de tot ce știu, pentru a le da tuturor ocazia să mă vadă. Ei trebuie doar să mă privească cu ochii deschiși.
A venit timpul să le arăt celorlalți zâmbetul meu interior.
A venit timpul să deschid tabăra de acasă.


Tabăra de acasă …
… e locul unde pot oricând să râd.
… e locul unde pot oricând să plâng.
… e spațiul în care pot călători cât vreau, fără vize, fără granițe, fără semafoare și bariere.
… e locul unde pot face orice îmi dorește sufletul. Pot striga să mă audă cerurile, pot dansa împreună cu norii, îmi pot agăța visele la urechi să le aud mereu clinchetul, mă pot plimba la un loc cu copacii, pot fi pământ și floare, pasăre și vânt, apă și nisip, pot fi orice îmi cere inima să fiu.
… e locul unde eu singură sunt profesor și elev, administrator și portar, zi și noapte, fond și formă, alb și negru, început și sfârșit.
… e locul unde trăiesc, ca și cum m-aș fi născut din nou, a doua mea viață, așa cum numai inima mea vrea.

Tabăra de acasă …
… e înăuntrul meu, în fiecare zi, minut, secundă prin care, cu trupul și mintea mea, trec. O descopăr mereu și mereu. De fiecare dată e alta, are ceva în plus, poate un gând sau poate o stare a conștiinței. Toate gândurile mele și stările de conștiință curg în timp ca un râu de-a lungul unei văi.
Ca și râul, sunt și eu, în același timp, schimbare și permanență.
Sunt schimbare de fiecare dată când în mine se întâmplă ceva nou, fie că e vorba despre o stare de spirit, de o imagine nouă, de un gând neștiut până atunci, de o floare pe care n-am mai văzut-o niciodată, de o frunză uscată, găsită între paginile unei cărți de la bibliotecă, de un cântec sau de zâmbetul unui om necunoscut, de un sentiment, de un vers sau de o întrebare.
Toate acestea se curg prin mine precum apele râului, când stăpânite și line, când repezi și năvalnice, dar oricum, într-o continuă mișcare.
Sunt permanență prin tot ceea ce știu deja, prin tot ceea ce am făcut până acum, pentru mine sau pentru ceilalți, prin felul cum mă manifest în relația cu cei din jurul meu, prin felul cum știu să-i ascult și să-i înțeleg, cum știu să le zâmbesc atunci când au nevoie de zâmbete și cum plâng alături de ei, atunci când supărarea lor devine și supărarea mea.
Sunt permanență prin statornicia care mă caracterizează. La fel ca pietrele peste care curge apa râului, am rămas în adâncul meu aceeași mereu. Am râs când am avut parte de bucurii, am plâns când m-au îngenuncheat necazurile, dar întotdeauna, sufletul meu a rămas la fel, încrezător în ceea ce va veni, încrezător în viitorul meu.
Schimbarea și permanența mea, râul de imagini produse de ființe, de lucruri, de stările conștiinței mele, care vin și pleacă, curgerea când plăcută când supărătoare a acestora, dă naștere unui joc variat al contrastelor.
Schimbare. Permanență. Schimbare. Permanență.

Această continuă alternanță între schimbare și permanență, mă face să fiu o persoană unică în felul meu. De fapt, fiecare persoană născută în această lume reprezintă ceva nou, ceva ce n-a mai existat niciodată înainte, ceva original și unic.
Știu că niciodată, de-a lungul timpului, nu a mai fost cineva ca mine, altfel, existența mea nu și-ar mai fi avut rostul.
Sunt la fel ca ceilalți prin simpla apartenență la rasa umană. Sunt unică prin personalitatea mea unică.
Sunt specială!
În lumea întreagă nu este nimeni ca mine.
Nimeni nu are zâmbetul meu.
Nimeni nu are ochii mei, nasul meu, părul meu, mâinile mele, vocea mea.
Nu poate fi găsit nimeni care să aibă scrisul meu.
Nimeni, nicăieri, nu are gusturile mele – pentru muzică, artă, modă, mâncare.
Nimeni nu vede lucrurile așa cum le văd eu. Sunt specială!
În toate timpurile nu a fost nimeni care să râdă ca mine, nimeni să plângă ca mine. Ceea ce mă face pe mine să râd sau să plâng, nu va provoca aceleași râsete sau lacrimi nimănui, niciodată.
Nimeni nu face față unei situații așa cum îi fac eu față.
Am îndemânări pe care nimeni, din toată omenirea nu le mai are. Sigur, întotdeauna va fi cineva care să fie mai bun la unul din lucrurile la care eu sunt bună, la fel cum eu sunt mai bună decât alții la unele lucruri.
Dar, la nimeni din Univers nu se poate găsi combinația mea de talente, idei, abilități și sentimente. Sunt specială!
La fel ca într-o cameră plină cu instrumente muzicale, unul poate excela singur, dar nici unul din ele, singur, nu poate face simfonia să sune ca atunci când cântă toate împreună. Eu însă, sunt o simfonie.
De-a lungul întregii eternități, nimeni, niciodată, nu va arăta, merge, dansa, bea sau face ceva la fel ca mine, pentru că eu sunt specială. Sunt rară!
În toată raritatea asta este o mare valoare. Datorită acestei valori nu am nevoie să îi imit pe alții. Accept însă diferențele dintre mine și ceilalți.
Sunt specială și încep să cred că nu este o întâmplare. Încep să realizez că sunt specială cu un scop anume. M-am născut special pentru a îndeplini o misiune. Și o voi îndeplini pentru că altfel ar însemna că am trăit în zadar, fără să fi făcut nimic pentru mine și pentru ceilalți.
Vreau ca în urma mea să rămână ceva, cât de puțin, dar ceva prin care cei care nu m-au cunoscut niciodată să mă poată cunoaște, iar cei care m-au cunoscut în întreg adevărul meu, să mă poată recunoaște Acum îmi este clar, vreau să scriu cât de bine și cât de mult pot. Am luat o hotărâre în privința asta și cred în împlinirea ei. Trebuie doar să fac primul pas.
„Dacă ai impresia că nu ești bun la asta , poți să fii bun.”
Dacă ai impresia că ești bun la asta, poți fi și mai bun.”
Aceste cuvinte le-am găsit la finalul cărții „Secretele comunicării – Cum să comunici cu oricine, oricând și oriunde”. Autorul ei, celebrul realizator american de talk-show, Larry King, se referea la arta conversației, la abilitățile de comunicare. Eu consider că aceste cuvinte pot fi un îndemn pentru oricine care vrea să facă ceva în viață, pentru oricine care vrea să rămână ceva în urma lui, să lase o moștenire, fie ea materială sau spirituală.

A fi bun la ceva, înseamnă a pune tot sufletul în ceea ce faci și totodată, înseamnă a te bucura de aprecierea celor din jur. Pentru a obține însă această apreciere, trebuie ca cei în mijlocul cărora trăiești să te cunoască așa cum ești, cu bune și rele, cu căderi și urcări, cu toate gândurile și visele tale.
Mark Twain spunea că „fiecare om este o lună, fiecare om are o parte întunecată pe care ceilalți nu o pot vedea”.
Ei bine, dacă până acum, în ceea ce mă privește, partea întunecată a fost aproape nevăzută de ceilalți, a sosit momentul pentru ca cei care mă înconjoară în viața de zi cu zi, familia, colegii de serviciu sau cei de facultate, prietenii mei, să mă vadă așa cum sunt. E timpul să fac în așa fel încât zbaterea mea interioară să devină realitatea exterioară, să transform ceea ce pentru mine a devenit obișnuință, într-un dans al gândurilor și viselor împlinite. Va fi greu, va fi ușor? Nu știu. Și nu e nimeni care să-mi poată spune cum va fi. Eu știu doar că vreau să fac asta, vreau să mă ridic, să pășesc mai departe și cândva, să-mi desfac aripile și să zbor. Vreau să plutesc pentru toți cei care nu au aripi sau nu vor să și le deschidă.
Pentru asta aveam nevoie de un impuls din afară. Și acesta a venit de unde nu mă așteptam și într-un moment în care nu credeam că va mai veni. A fost ca un alt început, de parcă de-abia atunci mi s-ar fi dat șansa să fac ceea ce îmi place.
Deși mi s-a spus și înainte că am înclinație spre scris, spre o exprimare plastică a ceea ce este în sufletul meu în diferite momente, a ceea ce văd în jurul meu, a frumuseții vieții, a trebuit să aștept atâta vreme pentru a lua hotărârea să mă folosesc de asta. A trebuit să particip la acest curs, ”Relații publice, comunicare, protocol”, pentru a-mi da seama că „a scrie” este, pentru mine, sinonim cu „a respira”.
Faptul că scriu îmi stimulează tot mai mult imaginația, mă face să călătoresc prin locuri nevăzute de alții. Când scriu parcă sunt alta, mintea mea uită de grijile de zi cu zi și plutește cu ușurință printre cuvinte care, singure, nu au nici o semnificație, dar așezate frumos, pe rânduri, cu sau fără rimă, dau un înțeles gândurilor care locuiesc în mintea mea.
Profesorului meu îi sunt datoare cu mulțumiri pentru impulsul pe care mi l-a dat și pentru felul cum a știut să sădească în mintea mea, încrederea că într-o zi, voi putea privi în urmă, zâmbind cu plăcere la gândul acestor cursuri. Și sunt convinsă că nu sunt singura care simte așa.
Mai întâi de toate însă, îi sunt datoare tatălui meu. El a fost cel care dintotdeauna, m-a îndemnat să scriu, să pun pe hârtie gândurile ce mă stăpânesc, fie ele bune sau rele. El a fost cel care a crezut mereu în mine, în puterea mea de a face ceva deosebit, de a lăsa ceva în urmă. Toată viața, tatăl meu a încercat să atingă stelele, până într-o zi, când stelele l-au chemat să le urmeze calea, să pășească printre ele. Dar știu că de acolo, de unde e, mă privește acum și se bucură pentru mine. Îți mulțumesc tată!
Iată deci că primul pas e făcut. E important pentru mine să scriu, deci asta voi face. Voi scrie. Oricând voi simți nevoia să-mi aștern gândurile pe o foaie de hârtie, o voi face, chiar dacă numai pentru mine, dar o voi face. Iar dacă ceea ce voi spune hârtiei nu va vedea niciodată coperțile unei cărți, nu va însemna că nu am reușit nimic. Dimpotrivă, voi merge mai departe. Pentru mine și pentru toți cei care mă cunosc sau mă vor cunoaște, pentru copilul meu. Și poate că într-o zi, eforturile mele vor avea rezultate și vor însemna ceva și pentru ceilalți.
Îmi amintesc cum, la prima oră de curs, profesorul ne-a prins într-un joc. Trebuia să găsim soluții, în versuri, la una din problemele noastre. Obișnuită să scriu, am pus pe hârtie dorința mea veche, ea fiind „problema” mea de atunci, și fără a-mi da seama că eu de fapt, iau o hotărâre, am scris:

„Cândva, poate chiar mâine,
voi cumpăra un stilou nou
și voi începe să scriu prima mea carte.
E dorința mea dintotdeauna,
E îndemnul tatălui meu.
Nu poate fi imposibil să-mi împlinesc un vis.
Da, așa voi face, îmi voi cumpăra un stilou
Și voi opri timpul în loc pentru un pas.
Îmi voi aduna amintirile,
Gândurile, zâmbetele și lacrimile
Și le voi trece, pe toate, prin fața ochilor,
În dansul noului început.
Apoi, voi scrie primul cuvânt din prima mea carte.
Și atunci timpul va începe din nou să curgă”.
(6 aprilie 2002)

La aceeași oră de curs, după ce am ascultat ce au scris colegii, am fost îndemnați ca în cazul în care credem că avem o soluție la problema unuia dintre noi, să o punem pe hârtie. Atât mi-a trebuit. Una din colege spunea că problema ei e comunicarea slabă cu colegii de serviciu. Nu am stat deloc pe gânduri și iată ce a ieșit:

„Dă drumul dintr-o dată, fără-a mai sta să judeci
tuturor gândurilor care se zbat între granițele minții tale.
Dă drumul lacrimilor atunci când simți că vor să iasă
și nu le ține închise.
Dă drumul zâmbetului să joace pe buzele tale.
Iar dacă lacrimile ajung pe buzele zâmbind,
Gustă-le, sunt amar sărate, la fel ca durerea.
Desferecă-ți sufletul și întoarce-ți privirea spre el,
cu ochii larg deschiși.
După ce vei cunoaște culorile curcubeului tău,
De-abia atunci poți oferi și celorlalți, minunile din tine
Și doar atunci, cei din jurul tău te vor cunoaște
Așa cum ești, în întregul tău adevăr.
Și totul va fi mai bine.”
(6 aprilie 2002)

La sfârșitul cursului profesorul m-a întrebat de ce nu adun la un loc tot ce am scris și atunci mi-am promis că o voi face. Îmi voi căuta toate caietele vechi, prin care am scris câte ceva, voi pune foaie lângă foaie, vers lângă vers, cuvânt lângă cuvânt, le voi reciti, și îmi voi aminti cu ce ocazie le-am scris. Nu-mi va fi greu să fac asta. Știu, îmi va lua mult timp, dar nu-mi va fi deloc greu să-mi amintesc împrejurarea în care am scris ceva.
Asta pentru că, aproape de fiecare dată când am scris, dacă nu chiar întotdeauna, am avut un motiv, am avut o anumită stare de spirit sau am fost într-o anume situație, care m-a îndemnat să scriu și care mi-a dictat pe hârtie cuvintele. Aproape toate poeziile mele au o poveste a lor."



iunie 2002

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!