mi-a fost atât de ușor
să plec
să mă ascund
ca un copil
printre piese de domino
pe atunci
nu știam totul
și asta mă făcea
să văd
atât de departe
în întuneric
cu mâinile agățate
de vânt
pluteam aiurea
între rândurile goale
fără să mă gândesc
la nimic
geamurile se albeau
crăpându-mi pielea
și ochii
la un singur pas
de căderea finală
și râdeam amândoi
de asta ca și cum
nu ne-ar fi păsat
vreodată
că prăpastia
așteaptă numai o clipă
într-un albastru total
alergam
desprinzându-ne hainele
de trup
imagini răsturnate
în colț de oglindă
ne vedeam pe noi
aceiași
într-un drum infinit
târându-ne palmele
însângerate
de timp

îți mai caut și acum
chipul
acoperindu-mi rănile
cu degetele
pline de praf
străin
ca-ntr-o groapă
cu șerpii
noștri comuni
uneori
mă simt atât de obosit
de toamnă
și de somn
și uneori mă întorc
pe câmpurile goale
de bătălie
cu zâmbetul meu
refăcut din cioburi
ca și cum
aș vrea să-i știu
tăcerii tale
ultimul cuvânt