Psalmul tăcerii


Fără Tine, Doamne, toată existența
refulează în moarte,
mîna Ta, ascunsă, a rupt punctul
și l-a modelat.
apoi a întins linia
determinărilor calde.


privesc acest cristal
găsit în bulgărul de humă
și întregul cod al vieții
îmi contopește ochiul,
tandru se scurge universul în mine.


Tu știi toate răspunsurile,
tainele naturii simțuri îți sînt.
haos nu este decît în noi înșine,
doar noi îl răsfrîngem
asupra dedesubtului virtual
în care elementele sînt împlinire
a sistemului mereu neînchis.
mergînd către Tine, dau acestui gest
al mișcării formei căutarea statorniciei Tale
în dumnezeire.
că Tu singur ești statornic
în ceea ce ești
și astfel din Tine coboară
și spațiul, și timpul și înțelesul lor.


privesc timid și încă mult mai am
pînă ce voi vedea,
nici chiar ochiul meu,
văzîndu-Te pe Tine în toate,
nu-și e statornic lui.


foșnetul acela, de mai deasupra zilei,
de mai deasupra nopții,
al ordinii impuse, pe care-au vrut
să îl audă mulți, eu l-am simțit în mine.


Legea-n care m-ai adus e unica religie
în care Tu, Doamne,
ai fost jertfă de întemeiere.