Nimic, iubito, n-are sens fără tine
Dulci amintiri și ființa-ți vie
Mă țin în viață, păgână stafie
Căzută-n creole obcine
Degeaba și-ar întoarce nucii în zori
Grădina cu toate-n alaiuri
Ori să se scuture mândrele plaiuri
Și-ar curge stamine din flori.
Nimic iubito nu-mi pare mai veșnic
Singurătate - pumnal în spate cu rană adâncă
Mi-a transformat obrazul în stâncă,
Cu doru-mi, săracu’, sunt sfetnic
Iubito, nimic n-are rost fără de tine
Nici marea cu spume bătând asfințit
Nici zarea cu sori cicotindu-și șoptit
Luminișuri cu rare afine.
Nici părul, nu-i păr - ci perucă
Podoabă de știulete, zadarnic
Mă-nfașor în vise strașnic
Călăresc o durere haiducă.
Mă-ntorc în ceas târziu de la muncă
Umbroasă îmi pare-ncăperea
Amari sunt pereții ca fierea
Mugește ecoul ca-n luncă…
Nimic nu pare să mă-ncălzească
Alame-n forme hidoase
Îmi curg de pe tâmple ciudoase
Că nu putură să mă ispitească
P.S. scris cu ultimă suflare
Îmi pleacă sufletu-n goană nebună
Când nouri vestesc iar furtună
Și-n zâmbet mă plouă strânsoare…
O mână, suavă, virgină
Să-mi aline spasmul și-aștept,
Căzând setos dar drept,
O fâșie din înfrațita-ți lumină.

5 august 2005