(Mențiune: Nu, din câte știu eu, Oravitzan nu scrie poezii, dar dacă s-ar fi apucat... Cine știe, poate n-ar fi arătat poeziile lui cu mult mai diferit față de rândurile de mai jos, dar, în orice caz, mă gândeam la el în timp ce am scris poezia. Sper să nu fie ofensat nimeni de cele ce urmează...)


Un pictor nu știa nimic
și desena capodopere spontane.

Un alt pictor știa de toate,
dar toate îi ieșeau numai mâzgălituri.

Calitatea acestor tablouri
se afla nu în interior,
ci în afară.

Marile opere ale lumii -
nimic mai mult decât
conexiuni realizate
cu majoritatea privitorilor?

Sunt ca niște fire, ca niște bulevarde
ce curg între tablou și privitor.
Cine le-a văzut?
Ele sunt galbene ca părul tău, carte,
paginile tale sunt pielea ta și
literele sunt fire de păr.
O, cum mijloacele sunt atât de senzuale!
Când ne captează imaginația
iubitele noastre de pânză ori ce vrei
ne apucă o frenezie a stilului,
uităm că tabloul sau cărțile
mai au și suflet, nu numai carne.

O, cum împaci, frățioare,
trupul cu sufletul,
concretul cu abstractul?

Căci asta e toată dilema:
ce leagă extremele?
Cine circulă și cum
pe acele bulevarde
dintre obiect și subiect?
Huh?

Prin părul nostru
umblă duhurile de artificii,
parfumurile fac un aluat
din indiferența noastră blondă
și ne amintim, da, ne amintim
că totul este memoria.

Da, numai ea:
Talentul
e măsurat de
gradul în care te face să-ți amintești
chestia respectivă.

Atât.
Asta e misterul.

Te poți umple de lapte, carte,
pentru că dilema continuă ca o telenovelă:
cum să faci să amintești
pe cineva
de ceva prenatal?

După ce or să cadă toate turnurile,
rămâne ce ne face să avem
acea renumită senzație:

Îl vezi = prima dată
Îl simți = NU prima dată

Când?
Înainte de naștere?

Înainte, da.
Căci după
tinzi să uiți următorul lucru:
să nu faci ceva,
doar să fii.

Să fii.
Să fii.
O, în noi curge același tipar străvechi
și toată viața
te strădui să te împaci cu el,
vecin de bloc.

Dar nu te mai strădui.
E ofertă specială la zetamagazin:
cumperi verbul
”a fi”
și primești
gratis
armonie.