Într-un buchet se găsește mereu o floare care se ofilește mai repede
Rezistența la viața s-ar reduce la sensul care te determină să faci saltul
când stomacul se face meduză rănită
Întinderea șirei spinării pe hainele unui monolog ticsit cu iertări

După plimbări prelungi retinele ți se transformă în străzi
Și lumina acolo, pâlpâind accidente, cicatrici vechi aproape uitate
Despre care zic că nu le mai simt

Ruptura nu se mai leagă nici după ce se-nțelege
că aroganța era doar un fel de a suferi și neputința de a spune
că-n torace încă oamenii îmi repetă ce e aia singurătate

Iar eu vreau să vorbesc numai cu cei care mă știu dușman
Și vreau să îmi înghețe oasele ca să nu simt celălalt fel de durere