agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1344 .



Davit si Goliat, generali si plutonieri
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [PetreAnghel ]

2010-10-01  |     | 




Dar povestea, tocmai pentru că este poveste, nu poate să se termine astfel. Istoria luptei dintre David și Goliat poate fi citită altfel. Probabil este invers! Goliat este Edgar Papu care vrea să schimbe sistemul de valori din literatura Europei, dar i se opunea tânărul Manolescu, mânuitorul pietrei cu parștia. Nici așa nu este bine. Renunțăm la metafora de mai sus. Nicolae Manolescu este Baiazid, iar Edgar Papu este Mircea cel Mare, “un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”. Manolescu vrea să domine, și chiar domină, mișcarea literară prooccidentală, dar i se opune patriotul Papu. Nu merge. Baiazid este omul comuniștilor care nu lasă literatura română să se occidentalizeze. Manolescu, tânăr critic literar, crescut în cultul marilor valori impuse de Maiorescu și Lovinescu se opune nu doar lui Papu, ci întregului sistem comunist, el fiind fără opțiuni politice, nu-i așa, ca și familia lui de intelectuali ardeleni…
Toate schemele de mai sus sunt sugerate de studiile și volumele apărute după 1989, atunci când vine vorba de protocronism. Impresia lăsată e că n-ar fi vorba de o simplă opinie literară, ci de o bătălie a marilor imperii euro-asiatice.
Sigur în această poveste a uriașilor și piticilor este doar faptul că Nicolae Manolescu era cronicar la revista “România literară”, organ al Uniunii Scriitorilor din România, cea mai important publicație literară.
Cronicile lui, de când a început să publice în revista “Contemporanul”, erau citite săptămânal de toată scriitorimea română și nu doar de scriitorime. “Contemporanul” reapăruse într-o nouă formulă în 1957, având ca redactor șef pe George Ivașcu și o echipă de colaboratori de prestigiu. Ivașcu va fi un fel de părinte spiritual al lui Manolescu. George Ivașcu avea în spate, la rândul său, toți ilegaliștii Partidului Comunist și chiar o parte din foștii slujitori ai dictaturii antonesciale, cu precădere din Siguranța Statului, cu care colaborase înainte de ocupația sovietică. Comuniștii îl băgaseră la închisoare pe Ivașcu, suspectat de colaborare cu regimul antonescian, iar acum era reciclat, devenind omul lor de bază în ideologia culturală. Susținea chiar un curs la Facultate, Teoria literaturii, pe care nu-l aprecia nimeni, profesorul fiind monoton și fără lecturi la zi, departe de tot ce se petrecea în literature lumii. La început, tânărul Manolescu a scris și el cum scria toată lumea pe atunci: incolor, indodor, dar pe linia trasată de partid. Leninismul nu mai era “far și credință și-avânt”, dar se urma “cu credință partidul ne-înfrânt”, cum sunau versurile imnului de stat, scrise de un bun coleg și prieten de-al lui Manolescu.
Încet-încet Manolescu și-a creat un stil vioi și un nume de critic literar. Nefiind membru de partid – fiindcă nu a vrut sau nu a fost primit (e greu de știut), scriitori neîregimentați ideologic avea o stimă deosebită pentru el. La sfârșitul anilor șaizeci și în anii șaptezeci el va contribui decisiv la impunerea unor tineri scriitori de valoare.
În anul 1974, când apare articolul lui Edgar Papu despre protocronism, N. Manolescu avea o biografie care, în epocă, dădea foarte bine: era fiul unor militanți de seamă ai unui partid istoric (Mișcarea legionară, după unii autori, Partidul Național Liberal, după declarația lui, dacă s-ar putea pune bază pe ce declară el). Mai avea și șansa să fie nepotul unui puternic al zilei, Andrei Oțetea (1894, Sibiel - 1977, Paris), istoric de prestigiu, la acea dată, membru al Academiei Române. Manolescu însuși își amintește: “In martie 1962 am debutat la Contemporanul cu o recenzie consacrata cărților, tot de debut, ale unor tineri poeți. E adevărat că primele texte critice îmi apăruseră, în vara precedentă, în Viața românescă, dar fără nici o urmare, căci nu plăcuseră, se pare, lui Al. Oprea, care era redactor răspunzător de paginile de crinici. Cu toate „pilele” mele la director, Demostene Botez, care era prieten cu Andrei Oțetea, văr cu tata și cel care mă salvase în 1959 de la exmatriculare, colaborarea la Viața romanească a încetat imediat după ce începuse. La Contemporanul mă adusese, așa cum am mai povestit, G. Ivașcu. După examenul cu el, la finele anului V, la care i-am produs o impresie bună cu o teză despre poezia contemporană, m-a invitat să scriu la „gazetă”, cum zicea el.”
Ce se întâmpla în 1959, când a fost el salvat de exmatriculare de unchiul lui, academicianul Andrei Oțetea? Mai nimic important, în afara unor arestări masive ale studenților. Unde era în 1959 Edgar Papu, cel care va folosi pentru prima dată conceptul de „protocronism” aplicându-l la cultura română? Era în pușcăria de la Bacău, un fost grajd de la marginea orașului, condamnat pentru „înaltă trădare”, la opt ani de închisoare și confiscarea averii. Lăsase acasă soția și un fiu de cinci ani. Ce făcuse? Nimic. Va fi eliberat în 1964, când sunt eliberați toți deținuții politici, dar nu va mai fi primit la universitatea unde fusese profesor. Asistent universitar, în 1964, era însă N. Manolescu.
Până la debutul luptei dintre cei doi reprezentanți ai sincronismului și protocronismului – Nicolae Manolescu și Edgar Papu – biografia spirituală a celor doi era ușor diferită, în principal datorită diferențelor de vârstă ( 34 de ani Manolescu, 64 de ani Papu).
Nicolae Manolescu era absolvent al liceului din Sibiu (1956); devine apoi licențiat al Facultății de Filologie a Universității din București (1962). În 1974, când intră în arenă împotriva protocronismului lui Edgar Papu, obține titlul de Doctor în Litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu, la Universitatea din București.
Publicase, comform „Dicționarului Scriitorilor Români”, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, din 2001:
Literatura română de azi (1965, în colaborare cu Dumitru Micu);
Lecturi infidele, (1966, eseuri de critică și istorie literară);
Metamorfozele poeziei (1968);
Poezia româna modernă de la George Bacovia la Emil Botta (1968), antologie de versuri;
Contradicția lui Maiorescu (1970, ediția a II-a în 1973). La origine, teza de doctorat;
Teme, (1971) – eseuri.
Dintre profesorii lui Manolescu: George Ivașcu, Ov. S. Crohmălniceanu, Mihai Novicov, Silvian Iosifescu, Savin Bratu, Paul Cornea.
Protocronistul Edgar Papu urmează gimnaziu și liceul la Colegiul “Sf. Sava”, unde este coleg cu viitorii scriitori Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, Dan Botta, Ion Pillat. Între 1927-1931, urmează cursurile Facultății de Litere, iar între 1928-1932 - pe cele ale Facultății de Filosofie (examenele de licență le ia cu “Magna cum laudae”). Audiează unele cursuri la Universitatea din Viena, în 1930, și la “Instituto Interuniversitario Italiano” din Florența, în 1933. Tot în 1933, absolvă Seminarul Pedagogic Universitar “Titu Maiorescu” și funcționează ca profesor de italiană la Școala Comercială de Băieți din Silistra. În 1934 urmează cursuri de limba, literatura și istoria artei italiene, la Perugia. Între 1935-1937 își pregătește doctoratul la Viena, cu prof. Friederich Kainz. Lucrarea de doctorat, “Formele deschise în artă” (titlul inițial: “Fragmentul în artă”), este susținută în România, în fața unei comisii formată din Tudor Vianu, George Oprescu, Mihai Ralea, Mircea Florian, N. Bagdasar. Între 1936-1944 este profesor (de latină, franceză, germană, italiană, română) la Liceul Național din Iași. Iar între 1945-1946, profesor de estetică la Facultatea de Filosofie din București. Dat afară din învățământ, este arestat în 1961, după amnistia din 1964 lucrează la Institutul de Lingvistică, unde contribuie la elaborarea primului volum din “Dicționarul general al limbii române” (1951-1953).
Până în 1974 publicase volumele:
Răspîntii - Forme de viață și cultură (1936);
Artă și imagine,(1939);
Soluțiile artei în cultura modernă, (1943);
Giordano Bruno - Viața și opera, (1947);
Călătoriile Renașterii și noi structuri literare, București, (1967);
Din luminile veacului, (1967);
Evoluția și formele genului liric (1968, ed. II, 1972);
Altdorfer (1969, ed. II, 1973);
Fețele lui Ianus (1970;
Poezia lui Eminescu. Elemente structurale, (1971),
Între Alpi și Marea Nordului. Eseuri asupra artei germane, București (1973);
Arta și umanul ( 1974).
Printre profesorii săi: C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Ion Petrovici, Tudor Vianu, N. Bagdasar, Mircea Florian, Friederich Kainz.
Niciunul dintre detractorii lui Edgar Papu nu a găsit vreun singur rând în care acesta să fi făcut elogii vreunei ideologii și cu atât mai puțin ideologiei comuniste. Articolele lui N. Manolescu abundă însă în elogii la adresa literaturii proletcultiste și chiar a politicii partidului comunist, mai ales în anii de tinerețe, dar nu numai. M. Nițescu, în două cărți – “Sub zodia proletcultismului” (1979) și “Dialectica puterii” (1975,1988) – publicate abia în 1995 la editura Humanitas – mai înainte fiind interzise de cenzură - dă extrase din articolele criticului estet. Ca, de exemplu: “Creațiile celor trei poeți, astfel diferențiate individual, se așează în unele coordonate tipice, dintre care reținem deocamdată, ca simbol cuprinzător, lumina. Nu e doar o incandescență a sufletului juvenil, ci un optimism funciar, bizuit pe o mare încredere în virtuțile epocii socialismului.(...) Constructorul comunismului cultivă lumină. In poezia celor mai tineri, ea e mărturia unor infinite rezerve de entuziasm. Lumina e puritate, candoare, dar și dăruire optimistă idealului comunist” (N. Manolescu,”Trei poeți tineri”, Contemporanul nr. 11,16 martie 1962) Cei trei poeți sunt Horia Zilieru, Anghel Dumbrăveanu și Ion Rahoveanu.
În articolul intitulat atât de ...estetic, „Proza colectivizării” (Contemporanul, nr. 15, 13 aprilie 1962) N. Manolescu este un critic dialectic: vorbește mai întîi de „tema colectivizării” care a înlocuit-o pe aceea a „setei de pământ” din „realismul critic”: Teza era foarte dragă proletcultismului, fiindcă realismul socialist, creația bolșevismului, înlocuise definitiv „realismul critic”. Apoi demonstrează cum s-au schimbat și subiectele în literatură: „Elementele chiaburești, ostile, păstrează destul puterea chiar și în etapa următoare (reflectată în romane cum sînt Cuscrii de Al. I. Ghilia sau Zilele săptămînii de D. R. Popescu) în care asistăm totuși la un peisaj social modificat: gospodăria există și realitatea ei de belșug devine argu¬mentul decisiv pentru atragerea mijlocașului. (...) Lectura reportajelor izvorâte din imediata transformare a peisajului unui sat în întregime colectivizat ne dă dimensiunea acestei atmosfere de sărbătoare în care se făurește noua istorie a țăranului. (...) Þăranul des¬coperă abia acum adevărata bucurie a pămîntului, răsucind la antipod pro¬fesiunea de credință a lui Ion cel din roman. (Il citează pe Paul Anghel cu reportajul Bucuria pămîntului, notează Nițescu). Este vorba de același Paul Anghel, adăugăm noi, pe care Manolescu îl va minimaliza ori de câte ori va fi vorba de protocronism, și căruia nu-i recunoaște niciun merit în Istoria sa. Scriitorii, în opinia lui Manolescu, au meritul de a fi încercat să surprindă, cu pasiune și entu¬ziasm, tocmai acest nou relief uman, care se desăvîrșește acum. Romanul de mîine al acestei etape grandioase a revoluției socialiste nu va putea face abstracție de aceste prime jaloane care au marcat sensul unei epoci. (Sublinierile îi aparțin lui Manolescu, precizează M. Nițescu.)
De altfel, despre realismul socialist, Nicolae Manolescu are o opinie clară: „Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzînd mutațiile profunde, determinate în conștiință de ideea socialismului, promovând idealuri de viață noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre... Noul conținut al literaturii noastre e dat, de fapt, de reflectarea procesului istoric al construi¬rii societății fără exploatare, de reflectarea procesului adânc în care esența umană eliberată de vechile orânduiri este redată omului.(...) Înzestrați cu cunoașterea științifică a realității, scriitorii noștri reflectă cu perspicacitate desăvârșirea făuririi construcției noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societății viitorului. Acesta este în pri¬mul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre con¬temporane zugrăvirea acestui erou al revoluției.” Exemplele oferite de criticul Manolescu sunt romanele Bărăgan, de V. Em. Galan, Șoseaua Nordului, de Eugen Barbu (căruia îi va deveni aprig dușman), Statuile nu rîd niciodată, de Francisc Munteanu, Cuscrii, de Alecu Ivan Ghilia, Pe muchie de cuțit, de Mihai Beniuc (denunțătorul lui Lucian Blaga, dar, când scria Manolescu, era încă președinte al Uniunii Scriitorilor, iar Uniunea era patroana publicației la care se exprima dânsul). Toate sunt romane lipsite de valoare, mincinoase, dedicate unor realități impusă cu forța de dictatura comunistă.
Dar Nicolae Manolescu știe să aprecieze literatura nouă din anii de după 23 august 1944, cunoaște bine importanța zilei eliberării țării noastre de sub jugul fascist, cum sunau lozincile vremii: „23 August 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în fața unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social și mo¬ral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărîtor al revoluționării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structuralelor prefaceri sociale și politice, al unei noi realități, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitori¬lor probleme noi, mult mai complexe. Făcînd din creația literară o parte integrantă a cauzei generale a clasei muncitoare, „o literatură cu adevărat liberă, legată fățiș de proletariat”, Partidul i-a ajutat pe scriitori să înțeleagă ce rol le revine în viața socială, în lupta pentru construirea și desăvîrșirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea și dezvoltarea conștiinței socialiste, la distrugerea vechii mentalități. Însușindu-și ideile marxism-leninismului, scriitorii au dobîndit o imagi¬ne justă, adecvată a esenței fenomenelor pe care le reflectă, a perspecti¬vei evenimentelor pe care le trăiesc. Încă în primii ani de după Eliberare, Partidul a început procesul com¬plex și îndelungat de închegare a unui front scriitoricesc unit, a îndrumării literaturii noastre.” Avea dreptate tânărul critic de la revista „Contemporanul”, cea mai citită publicație a vremii - niciun activist al partidului n-ar fi știut să scrie mai frmos și mai adevărat decât el - partidul crease un front scriitor unit, iar cine nu intrase în front intrase în pușcării.
Chiar și tov, Gheorghiu Dej, cel mai mare dintre marii comuniști români (cel care a dirijat toate procesele politice de demascare și a umplut temnițele cu dușmani ai poporului) este citat la loc de cinste de criticul necomunist Nicolae Manolescu, fiindcă, nu-i așa: „întregul nostru front scriitoricesc a înțeles că literaturii noastre îi revine — așa cum spunea tovarășul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferința pe țară a scriitorilor, în cuvântarea din 24 ianuarie 1962 — misiunea de mare răspun¬dere de a contribui prin toată forța ei de înrâurire la formarea și dezvoltarea conștiinței socialiste, la făurirea omului nou, a moralei socialiste.”
Iar criticul apreciază riposta dată de scriitorii încercați, probabil ilegaliștii, celor care au reușit „pe drumul liberalismului” de a introduce concepțiile perimate ale purismului și estetismul. Cine nu este convins încă de obediența lui Nicolae Manolescu față de partid, poate găsi mai multe citate în cartea lui M. Nițescu, la care ne-am referit mai înainte. Iar scuza că altfel nu se putea, nu se susține. Se putea, desigur, riscând să nu mai poată publica în „Contemporanul” sau în „Gazeta literară” (devenită după 10 octombrie 1968 „România literară”, dar atunci Nicolae Manolescu nu ar mai fi fost Nicolae Manolescu, criticul de direcție, ci doar critic literar, ca toți aceea care nu aveau rubrici permanente în reviste sau nu erau redactori la edituri.

Protocronism IV
Conceptul de sincronism este, cum se știe, susținut cu argumente solide de E. Lovinescu. Nu este creația sa și nici nu susține așa ceva, el fiind un critic nu doar de mare valoare, ci și de o rară onestitate, atât de corect cu sine și cu alții încât recunoaște singur erorile pe care le-a făcut și are curajul să-și revizuiască opiniile. Premisa de la care pornește E. Lovinescu și concluzia la care ajunge sunt, vom spune de la început, corecte. Unora le este greu, poate, să accepte și astăzi, dar adevărul este cel susținut de criticul de la „Sburătorul”: „Literatura noastră estetică nu începe decât odată cu veacul al XIX-lea, așa că, din lipsa unei tradiții seculare și a unei epoci clasice, nu putem avea un tradiționalism teoretic în sens strict științific, ci un conformism etnic, adică o acțiune în spiritul rasei. În acest sens de conformism, în literatură, el este rezultatul fatal și al psihologiei individuale, integrate în parte în psihologia colectivă, și al materialului lingvistic ce nu poate fi prelucrat decât după legile latente ale geniului rasei. Neputând fi un tradiționalism științific și nevoind să se resemneze la conformism, tradiționalismul nostru susținut de diferite mișcări naționaliste se pune cu totul pe alte temeiuri: la baza vieții noastre naționale se află conflictul provocat de lipsa de sincronism dintre prefacerea revoluționară a instituțiilor și a condițiilor de viață socială și prefacerea înceată și evolutivă a sufletului românesc.” Evident, nefiind vorba de un text sacru, putem să renunțăm la o analiză de tip iconoclast.
El susține că “structura literaturii, ca și a limbii noastre, în parte, a rămas încă rurală”, dat fiind faptul că scriitori ca Ion Creangă și George Coșbuc sunt “ieșiți și crescuți din sânul poporului”. Și întrucât formele vieții sociale se dezvoltă mult mai repede decât fondul, literatura “n-a mers în sensul dezvoltării istorice a formelor sociale”, ci a produs “adevărate ideologii cu caracter de misticism, care a încercat și încearcă încă să stăvilească liberul mers al dezvoltării sociale...” E. Lovinesu confundă însă, în mod surprinzător, fondul cu forma, deși înaintașul său Titu Miorescu definise termenii și despărțise apele. Este adevărat că Ion Creangă este ieșit și crescut în sânul poporului, dar scrie el oare “Amintiri din copilărie” și “Moș Nichifor Coțcariu” ca să arate cum trăia poporul sau, dimpotrivă, pentru a crea satisfacții estetice cititorului? Și, din nou, G. Coșbuc traduce “Iliada” pentru a arăta “viața grea” sau “viața de la țară” a grecilor ori pentru valoarea pur literară a operei lui Homer? Arghezi, Blaga, Ion Barbu, G. Bacovia, I. Vinea nu puteau fi considerați ca reprezentând o structură a literaturii rulare. La fel Camil Petrescu, Matei Caragiale, G. Călinescu, H. Papadat Bengescu.
Plecând de la un concept, Lovinescu va găsi aceeași explicație pentru toți scriitorii secolului al XIX-lea și pentru toți cei din prima jumătate a secolului următor: “De aici naționalismul istoric al lui Eminescu, rezolvat, pentru prezent, în misticism țărănesc; de aici „țărănismul” sămănătorist mărturisit reacționar și poporanismul „democrat” al Vieții românești; de aici teoria literaturii „ce vine și se duce la popor”, și naționalizarea literaturii prin poezia populară; de aici teoria slavă a „datoriei” intelectualilor către popor și obligația scriitorilor de a ieși din popor sau de a fi crescuți în sânul lui; de aici teoria „specificului național” ca o dovadă neîndoioasă de talent; de aici ura împotriva tuturor curentelor noi literare și combaterea modernismului, sub cuvânt că ar fi lipsit de „realități naționale” sau că a produs o literatură de imitație, deși literatura noastră romantică a fost mult mai imitativă; de aici teoria unei țărănimi, singura păstrătoare a virtuților rasei sau chiar a oricăror virtuți, deci ura împotriva orășenimii, care nu e decât un conglomerat de rase diferite, cu defecte și fără însușiri, și, prin urmare, ura împotriva literaturii urbane; de aici întoarcerea spre ortodoxie a Gândirii”.
Lovinescu uită să amintească de Costache Negruzzi, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Al. Macedonski, Alexandru Odobescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Ilarie Voronca și de alții care nu au nimic de-a face cu “misticismul țărănesc” și cu “ura împotriva orășenilor”. Toți aceștia nici nu mai puteau fi caracterizați ca fiind ieșiți și crescuți în sânul poporului (conform sensului dat de Lovinescu), fiind orășeni, urmași de orășeni!
Voind cu orice preț să arate că literature modernă începe în cultura română odată cu mișcarea modernistă de la “Sburătorul” condus de el, E. Lovinescu trece sub tăcere contribuția de excepție a lui Macedonski la modernizarea poeziei, proces în care Macedonski însuși se considera doar o etapă. „Pe rînd, scria el încă din 1882, voi fi... om al viitorului și om al trecutului” „Literatorul”, în concepția mentorului său, „se apropia treptat de formula lui Heliade, restabilea legătura distrusă dintre prezent și trecut, era trăsătura de unire dintre timpul nou și clasicism” . A prelua în artă stiluri perimate este cu neputință. A te înscrie pe curba unei tradiții ascen¬dente este însă nu numai posibil, dar și foarte necesar. De aceea, „concluziunea ar fi cam aceasta: nu întoarcerea spre clasicism, ci starea în legătură cu tot ce a fost înaintea noastră”. Operație complexă, definită de Macedonski „sub¬tilitatea cea mare”, care după el constă în : „A nu se rupe cu trecutul; însă a se imita acest trecut, a se lua formele externe ale scrisului oriunde ar putea fi ele într-o stare de dezvoltare mai înaintată, fără a se abdica de la sufletul propriu fiecărui individ și țării”. Poetul pleacă, observă Marino, de la principiul evoluției, după care arta literară ține pasul cu evoluția societății, reflectînd fiecare moment istoric, de la nivelul fiecărei epoci. Între etape nu există deosebiri de ordin calitativ, ci numai de orizont și perspectivă.”
Rezultă că aproape cu o jumătate de secol înaintea lui Lovinescu se pusese problema neîncremenirii în tradiție și în țărănism. Iar ca lucrurile să fie și mai clare, reproducem afirmația categorică a lui Macedonski, făcută în 1912: „...Cu totul ciudat ca noi, cei ai zilei de acum, să nu fim alt¬ceva decît tot cei ai zilei de ieri și astfel oamenii să se prime¬nească, iar gîndurile și modul de a le exprima să rămînă cele de acum trei mii de ani”. Ideea nu era exprimată pentru prima oară, chiar Macedonski o mai formulase o dată, chiar în primul an al secolului XX: „o limbă și o literatură nu se poate mumifica în trecut, că arhaizarea este omorîrea limbii, că ea este ruperea acordului cu prezentul”. În materie de fond, ceea ce urma să domine, în convingerea sa, va fi „complexitatea sufletului modern”, în ceea ce el are mai autentic, trăit, iar nu „artificialitatea lui”, de simplă imitație.
Afirmațiile acestea ar fi trebuit să fie cunoscute de adepții sincronismului care încep polemicile cu Edgar Papu în 1974, deoarece le expusese pe larg Adrian Marino în 1965, în studiul „Alexandru Macedonski despre tradiție și inovație”, din revista Steaua, XVI, 2, februarie 1965, și le analizase pe larg în 1967, în volumul “Opera lui Alexandru Macedonski”, de unde le-am selectat și noi.
“Ura împotriva literaturii urbane” este, de asemenea, o exagerare a lui E. Lovinescu. Nu este nici bine și nici rău că într-o literatură se dezvoltă tema ruralismului. În literature americană, de exemplu, “moștenirea îngemănată a locului și destinului și-a pus amprenta asupra literaturii lui Robert Penn Warren, a cărui carieră se întinde aproape de-a lun¬gul întregului secol XX.” Născut la Guthrie, Kentucky, în anul 1905, Warren a debutat cu o biografia John Brown - The Making of a Martyr, în 1929. Între prima și cea mai recentă carte, Warren a publicat peste treizeci de volume de poezie, proză, critică, istorie și teatru. „El a influențat în idei și practică o întreagă generație prin manualele scrise în colaborare cu Cleanth Brooks și prin revista Southern Review, fondată tot împreună cu acesta la mijlocul anilor treizeci, la Universitatea de Stat din Louisiana”. De aici și până la constatarea lui Jose Ortega y Gasset nu mai este mult. Pentru el, opera de artă acționează „ca o forță socială care creează două grupuri antagonice, care separă și selecționează din grămada amorfă a mulțimii două caste diferite de oameni.”
O castă, în cadrul literaturii române, poate fi socotită cea care are în vedere tradiția (interesantă și vie pentru creatori și cititori), și o castă, să-i spunem modernă, intersată de transformări revoluționare, experiențe, inserturi străine. Fiecare dintre ele are drepturi egale la viață și în manifestări. Sau cel puțin așa ar trebui să fie. Cuvântul începe să spună mai mult decât spunea la început, mai mult decît ceea ce avea intenția să spună. Ordonarea ori¬zontală a textului, care implică o înlănțuire ireversibilă a cuvintelor, un traseu obligatoriu, chiar dacă nu este vorba despre un limbaj propriu-zis logic, esté oprită, pusă în primejdie : deodată cuvîntul se dilată, încărcat de semnificații multiple care împiedică mersul, discursu¬lui și, întîrziindu-1, îl fac să devieze, impunînd în con¬trapunct un parcurs vertical, ce conferă textului o den¬sitate pe care nu o avusese inițial. Scriitorii sovietici, înainte de perestroica lui Gorbaciov, impuseseră o literatură a rurarului de mare valoare, fie ei ruși, ucrainieni sau gruzini.
Am putea accepta că E. Lovinescu are dreptate dacă s-ar referi la principiile teoretice ale lui N. Iorga, dar nu se poate spune același lucru despre rolul lui Eminescu, fiindcă acesta deplânge starea economică a țăranului decăzut din drepturile lui și critica pătura suprapusă, fără să ceară, ca Iorga, ca literatura să se ocupe de oropsiții țărani de pe pământurile arendașilor. Ne este greu să acceptăm că despre “misticism țărănesc” este vorba în “Luceafărul”, în “Floare albastră”, în “Memento mori”, în “Glossă” și chiar în “Sara pe deal”. Și chiar, mai direct spus, în niciuna dintre poeziile lui nu se poate citi “naționalismul istoric”. El poate fi găsit, însă, expus explicit în publicistica de la “Timpul”, dar aceasta presupune o altă discuție și o altă argumentare.
Teoria sincretismului, care a modernizat viziunea asupra literaturii române, e mai puțin strălucitoare când ajunge la exemple. Lovinescu remarcă, de pildă, revista Vieața nouă a lui Ovid Densusianu, care “ne-a dat o doctrină a ideologiei moderniste și a întreținut, într-un cerc universitar, cultul poeziei simboliste franceze, printr-o activitate mai mult teoretică decât practică și de o valoare mai mult intențională decât reală: cu aceste limitări, locul Vieții noi în dezvoltarea literaturii noastre este indiscutabil și, teoretic, mai însemnat decât locul Sămănătorului sau decât al atâtor reviste apărute în brazda lui. Recunoscând singur că “Vieața nouă” nu are rezultate pe tărâmul artei nu ne rămâne decât concluzia că nu teoriile crează valori. Așadar nu pentru valorile produse de ideologia modernist apreciază el revista, ci pentru faptul că “O. Densusianu pune problema sincronismului și a creației originale prin asimilare, forma obișnuită de creațiune a popoarelor tinere, intrate brusc în contact cu civilizațiile apusene.” Deși apreciază la Densușianu, în aceeași pagină, simțul contemporaneității “și al participării efective la viața spirituală a timpului” criticul constată că revistei i-au lipsit “condițiile minime pentru a reprezenta în literatură sensibilitatea nouă.” Poezia sămănătoristă și cea tradiționalistă, cum le numește Lovinescu, vor da literaturii române pe Octavian Goga, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu Lucian Blaga, Radu Gyr, iar poezia simbolistă, deci modernistă, pe I. Minulescu, G. Bacovia, Mihail Cruceanu, Camil Baltazar. Numele sunt cele mai sonore, alese din exemplele lui Lovinescu. Valoarea poeților nu este dată deci de apartenența la o mișcare estetică.
Dar chiar dacă Lovinescu are motive să minimalizeze rolul sămănătorismului, al poporanismului și al gândirismului, considerându-le a nu fi sincrone cu modernismul, aceasta nu înseamnă și că se află în miezul problemei. B. Croce constatase că au fost perioade în care au dominat cele mai sucite și barbare doctrine de artă, dar aceasta nu a împiedecat, pe vremurile acelea chiar, să se facă diferență între frumos și urât și să se discute cu finețe asupra lor. „Eroarea se condamnă întotdeauna, nu prin gura judecătorului, ci ex ore sno.” Fiindcă rolul criticului și al istoricului literar nu este să condamne, ci să descopere sâmburele din care poate să crească planta frumos înălțătoare sau firav mirositoare, ori falnicul stejar. Să ne amintim că atunci când profetul Iona, trimis să anunțe nimicirea cetății Ninive, iar el credea că nu mai are niciun rost pe lume, Dumnezeu a făcut să crească în pustiu un biet ienupăr care să-l scape de arșița soarelui fierbinte. „Știu că critica omoară, scria Macedonski, și că încurajarea dă puteri noi, îmbărbătează sufletul debutantului.” O idee, oricât ar părea de năstrușnică, trebuie încurajată. Ideile, mai ales în critica literară, sunt rare, orice interpretare nouă este benefică actului creator.
O nouă viziune asupra literaturii este oricând benefică. Ea, dacă nu este productivă, dispare de la sine. Fără contestarea clasicismului nu ar fi putut să se dezvolte romantismul, iar fără contestarea romantismului, curentele următoare – simbolismul, parnaseismul, miniaturismul, cubismul etc – nu ar fi apărut modernismul. El singur își semnează actul de deces tăindu-și rădăcinile atunci când se vrea rupt de trecut. El își blochează dezvoltarea devenind, zice-se, postmodernism și post-postmodernism...
Întâia formulare a ideologiei lui Lovinescu - va mărturisi singur atunci când se va prezenta ca reprezentând critica modernistă - “s-a afirmat mai întâi în domeniul socialului, susținând în cele trei volume ale Istoriei civilizației române moderne (1924-1925) că procesul civilizației noastre, ca și al tuturor statelor intrate brusc în contact cu Apusul, în solidarismul unei vieți cu mult mai înaintate, nu s-a făcut evolutiv, ci, dintr-o necesitate sociologică, revoluționar. Nu era vorba de a exprima o preferință, ci de a scoate o concluzie din analiza procesului de formație și a altor civilizații tinere cu destin identic. Principiul acestei fatalități sociologice, criticul l-a denumit sincronism, pe baza căruia civilizația noastră actuală s-a format prin import integrală, fără refacerea treptelor de evoluție ale civilizației popoarelor dezvoltate pe cale de creștere organică. Se poate spune că la popoarele tinere imitația este prima formă a originalității.” Este adevărat, numai că, așa cum au observant și alții, “culturile importatoare” pot depăși, prin dezvoltare, “produsele importante”. Oricât s-ar gări rădăcini caldeene în “Cântarea cântărilor” a lui Solomon, ea este produsul culturii ebraice, nu a celor care au schițat mai înainte câteva texte despre misterul iubirii.
Să reținem: sincronismul este, pentru E. Lovinescu, o fatalitate socologică pe baza căreia s-a format o civilizație, în general, și civilizația română în special. El constă în importul integral al stadiului în care se află societățile civilzate și în saltul peste etapele evolutive. El afirmă fără echivoc că “nimeni nu recomandă, firește, principial, imitația; prin interdependența materială și morală a vieții moderne ea există însă ca un fenomen incontestabil.” În Istoriei literaturii române contemporane (cinci volume, publicate între 1900 -1925), “scriitorii sunt judecați, pe de o parte, din punctul de vedere al caracterului lor de sincronism nu numai în dezvoltarea vieții noastre sociale și culturale, ci și în legătură cu mișcările din Apus, iar, pe de alta, ca un criteriu de valorificare și din punctul de vedere al efortului de diferențiere față de ce a fost înainte.” În Mutația valorilor estetice (1929), dezvoltându-și ideile, Lovinescu ajunge la concluzia că “nu există o știință a literaturii, ci o istorie a ei”, care nu cercetează literatura “prin raportare la un ideal estetic, ci la totalitatea factorilor sufletești ce i-au determinat stilul.”
Lovinescu este cu adevărat la curent cu mișcarea de idei din critica literară contemporană lui. El face această afirmațiede mai sus în continuarea lui Perky Lubbock, care publicase The Craft of Fiction (1921), a lui I. A. Richards, autorul volumului “Principles of Literary Criticism (Principiile criticii - 1924), și a lui Roman Jakobson, care vorbise deja despre “formalismul organic”, după care opera literară reprezenta un sistem de factori corelativi. El nu-i citează, dar sincronizarea este limpede că funcționa, cel puțin pentru critical de la “Sburătorul”. Căci, să nu uităm, E. Lovinescu nu este doar un critic de talent, el are o pregătire de specialitate de excepție (își luase doctoratul la Paris cu Emile Faguet (1847-1916), unul din marii istorici și critici ai culturii franceze, știa mai bine decât mulți limba franceză și latina.
Ceea ce nu înseamnă că teoria literaturii nu există, cum afirma el. Mihail Dragomirescu (1868-1942) publicase în “Convorbiri literare”, încă din 1894, studiul “Critica științifică și Eminescu” (reluat în volumele din 1909 și 1925), “Teoria poeziei cu aplicare la literatura română” (1906) și chiar lucrarea “Știința literaturii”, în 1926. Fusese discipol al lui Maiorescu, dar ulterior se despărțise de el. Admirator al lui Maiorescu era și E. Lovinescu, despre care va scrie trei volume - „T. Maiorescu”, (I-II, 1940), “T. Maiorescu și contemporanii lui”, (I-II, 1943-1944); “T. Maiorescu și posteritatea lui critic”, (1943).
E. Lovinescu fusese și colaborator la revista Convorbiri literare a lui Mihail Dragomirescu (între anii 1907-1909), dar în 1937 va fi extrem de aspru cu el, afirmând că “personalitatea criticului se rezumă în nota sa negativă”, iar laudele lui sunt excessive. Așadar, despărțire totală. Dar nu este de mirare. Aristotel scrisese „Poetica” pentru a-l combate pe Platon, căruia îi fusese discipol.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!