Din mine fericirea pleaca, lasand nefericire-n loc,
O punte subreda-ntre lacrimi si taceri,
Si redevin acelasi om, cenusa vie dintr-un foc,
Sub care ard mocnite ganduri, din vraja altor primaveri.

S-au tulburat suave ape si maluri multe s-au surpat,
Sub pasii obositi de teama si pleoape tremurande,
O ramura de mar, pe fruntea mea s-a-ndoliat,
Si vag mireasma-i de-altadata, in suflet mai patrunde.

Nu voi afla de ce tristetea zilnic ma-nconjoara,
E felul meu de-a fi si-a trece pe pamant,
Zambesc o zi si-astept, ca restul anilor sa doara,
Sa ma lovesc cu tamplele de cer, sa redevin cuvant.

Trecutul meu, imagini vii sapate-n sute de-amintiri,
A ruginit sub albul lasat de iernile care l-au nins,
Intr-o oglinda prafuita, cu-ncetosatele priviri,
Abia zaresc singuratatea, care nostalgic l-a cuprins.