Privesc la mama și la tata cum stau acasă-ngândurați,
Odaia este tot mai tristă, când ziua nopții i se vinde,
Și le cad umbre pe la tâmple, și le sunt ochii-nlăcrimați,
Căci sărbătorile-au adus, tristețe multă în colinde.

N-au mai împodobit nici bradul, cum au făcut anul trecut,
Când băteau fulgii în fereastră si le cântau un lerui-ler,
Nu mai au zâmbetul pe buze, cadouri n-au mai desfăcut
Și toată iarna este-n lacrimi și toată viața este-n ger.

Zadarnic mama vrea să-mi spună, că totul este cum a fost,
Iar tata și-a luat concediul să fie-acasă lângă noi,
Eu văd cum obiceiuri vechi, prin casă nu-și găsesc un rost
Și mă prefac că vine vara, iar în decembrie cad ploi.

Părinții mei cu ochii-n lacrimi și iarna fără sărbători,
Trag umbra norilor pe stele și-aduc ninsori de prin alți ani
Se-ntreabă ei, mă-ntreb și eu, de ce nu sunt colindători,
Să cânte tristele colinde, în miez de noapte sub castani.