poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1252 .



Omul e o Indie, o adevarată perlă a Coroanei
poezie [ ]
gânduri despre tata (20 oct 1953- 15 ian 2010) (2)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [a ]

2011-01-16  |     | 



Locuiesc în țara ușilor închise
(În fiecare casă vei găsi un meșter_al_porților_închise, le construiesc precum lutierii vioara, din lemn dar
nu se deschid niciodată.)

Aceste rânduri nu sunt pentru tine, cititorule care nu ai părinți, sau dacă... părinții tăi râd și se veselesc lângă tine. Sunt un semn. Un epitaf pe o rană diabetică, pe o rană ce nu se va închide niciodată. Nu-ți cer să mă înțelegi. Nu ai cum. Urlăm, dar fiecare într-o altă limbă. Suferim așa cum ne naștem și vom muri: singuri. Unic. Irepetabil. E posibil să înțelegi când cineva drag îți va fi în agonie sau, dacă nici atunci, pur și simplu, tu și eu venim din lumi diferite. Ce fac? Spumuiesc peșterile după un strop de lumină, licuricesc tavanul lor ca un reflector spre o scenă. Joc pentru oamenii_din_peșteră, care n-au perceput și n-au văzut vreodată lumina. Învăț întunericul să se întunericească mai bine. Lucrez undeva la douăzeci de mii de leghe sub mări. Îmi rod cașcavalul în două cu otravă. N-ai priceput? Spăl morții cei morți dinainte de naștere. M-am lecuit de visele în care copil credeam că o să scald lumina-ntre nuferi. Nici acum? O să-ți spun, deși mi-e rușine pentru singurătatea cu care l-am condus pe ultimul drum pe tata. Vin din lumea celor care dezgustă cuvântul: sunt artist. Transform oamenii de zăpadă, le scobesc orbitele până la-nroșire, sunt sticlarul ochilor_de_Oedip. Înot într-un loc unde nu se întâmplă nimic, unde nu se naște și nu moare nimeni sau...doar unii se nasc și doar unii mor.
La moartea tatei, am fost atât de singură-n artă! Niciun prieten, niciun aproape, niciun meșter, niciun ucenic! Am fost atât de singură încât mi-am sfărâmat propriul nume în litere și fiecare literă am sculptat-o după chipul și asemănarea noastră iar în mâinile fiecăreia am aprins un foc. Voi dărui tatei cărți căci oameni nu i-am putut aduce în preajmă. E mai bine așa... deși în clipa aceea aș fi vrut să tai o pădure și să-mbrac arborii în straie de om, precum odinioară strategii soldații lor, de lemn. Când oamenii se apropie și energia lor adevărată intră în raza energiei mele, simt leziuni pe inimă, în piele, porțiuni de umbră apăsătoare, resimt efortul pe care-l face inima să devină mai mică, sensibilitatea tumefiată de ele.
Povestea mea e simplă: la început am fost sclav, apoi am devenit ucenic, un ucenic sărac și necunoscut, stingher. Acum sunt calfă. De fapt, sunt ucenicul unui maestru nevăzut. Nu cerșesc milă. Oamenii îți dau nojițe sparte de nucă și-ți spun că e anafura cu care se satură îngerii. Îndeasă gura inimii mele cu deșert. Le mulțumesc pentru asta, din boabele acelea voi ridica un templu în care sufletul meu își va toarce fuioare pentru candelă sau clepsidră. Pentru ei, nu exist. Mă vor îngropa-n tăcere cu pietre, strângând din dinți, prefăcându-se că nu s-a întâmplat nimic. Îmi storc inima de puroi ca o bubă.
Ce misiune mi-au dat? Să dau foc oamenilor de zăpadă dar nu încât să scandalizez pe cineva, ci discret. Întâi trebuie să alungi sufletul omului de zăpadă apoi să te strecori înăuntrul lui ca într-un iglu și să aprinzi un foc având grija cupolelor de sticlă. Să arzi pe rug oamenii de zăpadă dar să nu le spargi vitraliile, să nu curgă murano-ul din ei.
Despre tata ? Nu-mi rămâne decât să vorbesc ca despre o cutie cu diamante ce se vor subția încet sub spuzitura piezișă a unui ochi de ferigă.



Omul e o Indie, o adevarată perlă a Coroanei

,moartea tatei nu seamănă cu nicio moarte cunoscută...nu s-au scuturat florile, nici poarta nu a scărțâit, nici geamul nu s-a spart să intre gerul, nu s-au stins luminile în cămara unde ne aflam,... nici ușile nu s-au trântit de la sine. Încerc să reconstitui ultimele zile, să le înșir ca pe niște boabe de metanie, bucăți de posmag din care mă voi hrăni mult timp de acum înainte. E ca și cum ai alerga pe străzile unui oraș cu stampe foarte înalte și unde ești tu e frig și întuneric, nicio poartă deschisă, doar sus, lumini strâmbe prin geamuri difuze (...)
,pântecul femeii în luna de pârg e un glob pământesc în miniatură
,Tata a pășit pe un drum pe care nu-l cunosc, nu o să-l înțeleg niciodată
,am intrat în familia copiilor orfani de un părinte. Ar fi absurd să nu existe raiul, agonia e cordonul ombilical între cele două lumi, știu că nu știu nimic sau nimic suficient încât întrebările mele să tacă. Mi-aș turna sare pe răni, va trebui să învăț alte căi de a vorbi cu tata. Dacă nici moartea nu ne poate mișca, nimic nu ne mai schimbă. Suntem iremediabili.
Moartea tatei nu seamănă cu nicio altă moarte... e ca și cum ai juca ,,țară, țară vrem ostași’’ iar unul ar fi luat ostatec dincolo. A muri e frustrant, e șocant, e indescriptibil. Orele își varsă crinolina printre mașini și claxoane, țipetele pruncilor în leagăn au ceva din larma unui clopot. Aș vrea să scriu simplu ca tata să poată citi și citind, să poată înțelege: n-am fost acolo când munții s-au cufundat, n-am fost acolo când genele lui s-au închis pentru totdeauna, n-am înțeles că va muri, nici cum se căsca hăul să-l înghită, buzele lui arse de febră, cum paginile trupului s-au topit unele într-altele, până la celuloză. N-am fost acolo să văd și ceva din mine se îndoiește precum Toma de moarte – e mai crudă decât mărul verde, e mai puhavă decât mărul veșted. O fărâmă cu unt de înțelepciune e viața, o nucă de veveriță e viața. Acum țes covoare de iută, covoare aspre în care să doarmă tata. De ce trebuie să ne mănânce viemii? Pe viermi, întunericul să-i mănânce! Și pe-ntuneric, Lumina! Caut prin casă camera tatei și-mi dau seama că-n camera ceea mai era o cameră: era tata. De atunci pentru mine, locurile unde se odihnesc blajinii sunt o livadă. Pământul e un fagure, plin de coconii celor ce-au fost...
Moartea tatei nu seamănă cu nicio altă moarte. E indefinibilă. Pentru prima oară simt nevoia să îmbrățișez pe toți dragii și urii, să fim o coroană de mâini, moartea să nu smulgă nicio verigă, să-i sărut cu patimă a răsărit tuns de apusuri. Sunt o cămilă cu limba căzută-n nisip, nu are rost să mai sap, nu voi mai da de nicio clepsidră. Nu sțiu exact nici măcar ora la care a plecat, știu doar că m-am ascuns după alții, s-aud ultima vestea, să mi se repete de o mie de ori, să nu cred, să nu cred, să nu cred. Pentru buzele lui arse de febră o să zidesc o fântână.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!