Când te trezești de dimineață și în trezirea ta îți pare
Că totul este iarăși bine, că soarele zâmbește iar
Să știi că după doar o clipă, va fi iar totul în zadar
Vei fi iar parte din tristețea ce fierbe, macină și doare.

Tristețea mea, mai des, mai mult, e ca o pajiște uscată
În așteptarea revărsării de lacrimi, care nu mai curg
Un fado ce nu contește, cântec șoptit de-un demiurg
Care în fiecare zi alege, tragând la sorți, o nouă soartă.

Mi-aș scoate ochii din orbite, să-i pedepsesc că nu mai pot
Stropi cu lacrimi de catharsis durerea care coace-n suflet
Să pot în fine exprima că dedesupt, sub falsul zâmbet
Pictat de fardul aparenței, mereu trăiesc același hohot.

Și trec pitindu-mă stingher în lumea triștilor neplânși
În derularea de mosor a vieții mele tot mai scurte
Golit de sens, de adevăr, de general și amănunte
Cu ochii roșii tot mai seci, neîmpăcați, stingheri și stinși.