nu știu ce mă oprește
să îmi trec mâna prin geam ca printr-o apă

nu știu ce mă oprește
să o iau la sănătoasa prin aer
tropăind ca un soldat

nu știu ce mă oprește
pentru că nicio mână nu simt
pe unul din umerii mei sfinți

doar amiaza
mă încălzește ca o flanelă
pe mine
un cărăbuș amnezic sub o frunză bolnavă

când începe noaptea să-mi urle în carne ca un câine
și îmi pun la îndoială chiar și copilăria
și îmi vine să bat liniștea în toate ușile ce-mi ies în cale
să vorbesc oamenilor ei să simtă ca și când
i-aș stropi cu apă clocotită
cad mereu ca o monedă în iarbă
și mă ridic sprijinindu-mă doar de stele

pentru că a venit vârsta
când văd tristețea munților din tren
strâng iubita la piept ca pe 108 spice de grâu
las soarele să ne mototolească
și îmi văd de lucru în pieptul ei cu cheia franceză
ea îmi udă florile din carne