Vin vremurile lehamitei cu juncani
Schilodiți de deznădejdea nepăsării.
Să ne învățăm cu zgura,
Strigau orbii prin gropi de nevedere,
Dar rămân doar tacâmuri nespălate din zăcămintele
Cu destine remaiate.
Cine ți-a adus pântecul la dezrobire femeie,
Nu sunt oare ani de când ni s-a scurs izvodul
În ceață, iar securile și-au ascuns dinții pirn cimitire ?
Avem prea multe lanțuri între vise,
De când ne-au devenit balamalele un prapur
Mâncat de câinii dintr-o haltă.
Geamurile au sechelele glasurilor
Întipărite în fiecare rugină născută prin noi.
Nu-ți mai suport sentimentele cu doza de prevedere
A calmului chemat printr-o terță persoană.
Aduci licoarea într-o venă stingând-o
Într-un scrum de neaveri strânse în conștiița celuilalt.
Spune-mi, femeie cu ce mi-am greșit nașterea
În sevrajul tineriții ca să-ți am războiul
Iscodit sub fiecare coastă ?