Am crezut că tu ai să mă fereşti de virgule, suferinţe bigote rânjeau.
Numai gândul că nu ţi-aş fi spus şi gura îmi amorţea de atâtea cuvinte.
De-atunci, imberb târziu, spilcuit, mă droghez cu şoapte.
Ceru-i de ceară şi scrum, psihedelice răni mă târăsc prin fum, ceru-i de ceară şi scrum.
Nu mai plâng, port autist o mască acoperită cu farduri sociale,
Sunt geografia unei tăceri neasumate, cicatrice abstractă a frigului.
Da, da, cunosc tăcerea femeii, colţii genului înfipţi în propria-mi carne.
Ştiu, pe umerii osoşi mă cară o vină, mă trădează, mă înlocuieşte.

Junghiul interior, sintaxa durerii – derivată a nefericirii, calcul eronat.
Ochii salivau după o urmă de plâns, sfere mituind viitorul.
Vederea mă lasă. Vin gânduri, gânduri în orchestră cad.
Trec peste umeri ca peste un amănunt, copilărie, suflet chinuit în haine de gală.
În Lună am văzut dintotdeauna un cavaler pe un cal ebenin,
Poate un Quijote luptându-se cu morile de vânt ale singurătăţii.
Halucinez, uimirea polarizează dorul acesta epic şi tentacular.
La judecata de apoi condamnat voi fi pentru că nu am mai crezut în nimic.