cum poți urla altfel decât în tăcere,
direct cu ochii și până la unghii:
tot ceea ce contează e această liniște
care scrijelește aerul

neghiobule, neghiobule,
orașul ăsta poate fi căutat direct sub frunze
și gâdilat la tălpi
limba lui încărcată de afte
te va urmări în salina ta la fel de intimă
unde fiecare visează ce vrea

e-hei, noaptea e un umăr catifelat,
descoperit și plin de fierbințeală
care abia așteaptă să fie cuprins

până te hotărăști să mori, încearcă să faci cât mai multă ordine
în frenezia cu care sădești vocalele
numai ele pot striga și până la celălalt capăt al orașului
care mustește de nervi

astfel mi-e dor de tine de-mi vine să țip
din clopotnița mea
unde numai întunericul colorează pereții,
asta îți spun:
ar putea să se prăbușească încet,
începând de la fluierul picioarelor,
toată frica aceasta

doar strada care doarme cu gura deschisă,
respirând din rigole
mai jos, toamna răvășește
puținul care a mai rămas din streșini