mereu se întoarce privește orașul seară de seară
de la geamul unui autobuz apoi
de la geamul unui tramvai
apoi o ia pe jos
din inerție mărește pasul coborând dealul
de obicei își face cruce când trece pe lângă biserică
dar mai și uită
dă să își facă ceva mai târziu
retrage mâna amuzat
cum naiba să facă semnul crucii în dreptul unui cinematograf

pe strada lui pietrele cubice îi aduc un zâmbet
sunt tot niște stele doar că nu au avut noroc în viață
spune și se trezește brusc din somn
cârja vecinului de deasupra iar a căzut cu zgomot

apoi dimineața intră ca o criminală în viața lui
câteodată fără să-și dea seama
salută colegul de birou doar cu un deget ridicat în dreptul inimii

ce frumoase sunt nopțile
își zice mereu doar primăvara
iubita aduce un pahar cu apă

(poc! a căzut iar cârja)

iubita aduce un pahar cu lapte

(poc! a căzut iar cârja)

iubita aduce o sticlă cu vin

(poc! a căzut iar cârja)

iubita în pragul ușii cu paltonul pe mână
cu două plase burdușite de lacrimi
și ușa trântindu-se ca o cârjă

sunetul pantofilor pe asfalt îl face viu
pardesiul lung scoate un zgomot de capă

din ce în ce mai rar are mersul acela hotărât de îți zici
gata
va face un salt ca de pe o piatră pe alta la traversarea râului
și ajunge pe lună