licoarea pe care nu am băut-o stă
bine mersi
ca o eliberare de sine, ca un vis încontinuu
prin care alerg agățându-mă de ferestre

și după toate astea plouă dement, în rafale cât casa
iar monștrii mei noctambuli
se ascund pe sub pături
riky cotoiul își ascute cuțitele
sub biroul din balcon scârțâie a moarte latentă

se întunecă repede, încă este februarie
și peste tot alchimia
ce transformă
asfaltul în scârbă
iar broaștele o beau și se satură

pentru un timp uit de tot și de toate
ca și cum aș fi într-un altul, pe de o parte
un eu neclintit
în cealalta cel ce iubește și râde
și la mijloc ploaia ca un râu fantomatic ca o deplasare de spații

și ea tot acolo, râde fatidic
îmi face cu ochiul ca și cum ar vrea s-o privesc
apoi își țuguie buzele
semn că ar vrea să mă înfrupt
pe urmă să-i descopăr comorile, să mă bucur
de sânii ce îmi cer să îi mângâi și lobul urechii să-l sfâșii

după care somnul
ca un vis în stand-by