E noapte și parcă toate străzile pornesc
din gândul meu.
Doar ea vine sfioasă
cu pașii drepți să adulmece întunericul
și să spună
ăsta o fi de soi bun.
Hotărâtă
să adâncească ce a fost lăsat înspre adâncire,
îmi închipui că n-a încercat-o nimic
niciun rău, nicio spaimă
și ea totuși fuge
cu cerul apăsându-i pe umeri
și parcă-n urma ei
greutatea se ridică mai ușor ca aerul după cea mai călduroasă zi de august.
În visul meu
păsările-și decupează zborul și ochii încă mai poartă ploaia
ca pe ceva sfânt
sfânt
și îndepărtat.