De câte ori rămânea singură
o cuprindea dorul de cei plecați
atunci îmbrăca rochia albă
își stropea obrajii cu apă de roze
aprindea candela și un bob de tămâie
îngâna cânturi vechi de împăcare
instinctul îi apleca genunchii
așa se afla descuind scrinul vechi
din caseta oracol cu butonii de jad
scotea la lumină anotimpuri trăite
iubiri infantile pe foi derulate discret
în mâini tremurânde acum

Ochii ei migdalați
revărsau în cearcănul zării
un șirag de mărgele atât de albastre
încât cerurile unite o urmau peste tot
oglindind oamenii care nu mai erau
încă dorea să le spele picioarele
dar fumul plutea peste apă
un foșnet de aripi îi legăna dorul
crucea pieptului deși imobilă
slobozea fluturi firavi din plasa
țesută perfect de paianjenul timp

Cu o floare la tâmplă
admira tandrețea din albul hartiei
cuvintele nerostite încă și
evada în lumină
întregind poemul splendorii ca și cum cerul
ar fi coborât pe pământ un fel de acasă devenit
imposibil de locuit fără toate vârstele ei
fără umbrele lor luminoase