Pînă la urmă m-am mulțumit că viața trece.
Nu e posesiune veșnică, la fel celor materiale
simple obiecte de inventar.
Omul crede că are pămînt și casă
dar pămîntul e aici dintotdeauna
omul trece casa rămîne devine moloz.
M-am mulțumit că esența vieții e tainică
și numai celula e vie cu adevărat.
Apoi am privit cartea de identitate
certificatul de deces al tatei
și cele de naștere ale copiilor
cifrele înșirate măresc senzația trecerii.
M-am mulțumit că exist într-o stare precară
și tocmai precaritatea dă sens
dorinței înăbușite într-o inimă cu cîteva milioane de zbateri.
Și ce e războiul acesta pe care ființe minuscule
îl poartă într-un vîrtej?
Trece prin ochii ființelor un fluviu albastru
Amazonul acesta e îmbătarea simțirii.
Iată ce simpu e totul
întrebările fundamentale nu sînt sortite filosofării
ci artei.
Dincolo de forțe inexplicabile
nu acceleratorul particulelor
doar visele simple și realitatea im/personală.
Tăcerea nu înseamnă neapărat meditație
nici uimire
poate fi chiar inexistență.