răsucesc dealurile
din câmpie spre un veșnic pisc
e felul meu de a striga cerului
din inima pământului
durerea facerii

culeg stele
din fiecare bob de rouă
de pe florile însărcinate
cu universul
fiecare sărutare
are gustul pământului
întors peste sămânță
și... eu
cine mai sunt
a cui nesfârșire o împart
cine are nevoie de lacrima mea
cui îi pasă de zâmbetul meu răstignit
de cuiele din mângâiere
de lemnul care mă poartă
din pământ spre cer

mă întreb precum o mamă
închisă într-un trup de bărbat

îmi răspund
cu un scâncet
apoi învăț râsul
bucuria de a dărui
acel sentiment
care-mi învață cuvintele
să danseze licurici
prin noapte