am oprit logica
undeva la marginea gândului
cu brațele pline de amănunte
leg temeri lipind pe fiecare
timbrul gravat cu nedumeriri
pandantivul ce-mi atârnă de gâtul vieții
emană reacții chimice
iritând pielea
strădania acerbă
înaintarea orbească
seamănă atât de bine cu rătăcirea-n deșert
încât mâinile se fac căuș
să oprească ce-a mai rămas
în urmă cad munți
dinamitați în inima ce ține captiv
urletul lupului alb
unde i s-o fi dus zâmbetul ce ștergea odată
ura umanității
conglomeratul neînțeles de contrarii
fumegă-n arealul copilului inocent
mamele înoadă zilele cu fir putred
de neputință
dragostea sterilizată-n recipientele morții
își zbate aripa-n sânge uscat
suflete ce levitează pe dinăuntru
alunecă pe gheața subțire a realității
întreb doamne
mai există o palmă de pământ
pe unde să trecem prin ploi
fără ca sufletul să ni se-nece

9 august 2014