Va fi fiind vreo-dată dimineață în eternitate?
Trebuie că este, altfel cum s-ar putea explica
Toate relele, decât numai printr-o noapte,
În care Zeul petrece de veacuri, cu Bachus
și dimineața se trezește cam cu fața la cearceaf.
Ar căsca câteva găuri negre și-apoi,
Sprijinindu-se pe fumul înălțându-se din altare,
Ridicat de curentul ce-l fac dintre coapse vestalele,
Pășind mahmur pe capitoliul unei coloane,
Ar ieși în balcon.
Îmm, cum și-ar întinde brațele Căii Lactee,
Zăngănind inelele lui Saturn, ce le poartă la-ncheietura dreaptă…
Ar muta puțin mai departe Andromeda – i-ar sta în cale
și Norul Mare a lui Maghelan l-ar trage ca pe-o perdea.
Și-ar aminti de noaptea de pomină,
Cum a cântat cu Orfeu, plesnindu-I o coardă din lyră,
și-ar aminti și-ar zâmbi, însă scurt, dintr-o-ascuțită durere în tâmplă.
Și-ar trage cerul ca un halat peste umeri
și l-ar strânge-ntr-un nod, chiar sub burtă,
cu centura lui Orion (și-o fi uitat-o aseară, își va fi zis…).
Undeva, după două stele ghidușe,
Mai la dreapta cum vi dinspre Rac,
O mică oglindă convex-albăstruie,
În care și-ar mângâia Prea Înaltul barba de nori,
Să nu-I fi rămas vreo cometă, vreun puf de nimfă,
Nu se știe…
Și cum s-ar admira, așa, ca Narcis, în reflexia micuței planete,
Scuipând fulgere, să nu-și fie de deochi, cumva cam miop,
Zări-va o gânganie – microscopică insectă, dăltind de zor
Numele-I cu sârguință, cu artă, cu știință
Și pentru-ntâia oară, în va fi fiinda dimineață a eternității
Are să scape o lacrimă…
Îi intrase-un fir de praf cosmic în ochi.