priveam cu sufletul odihna creatorului
dintr-un lan albastru
apoi împărțeam lumea mea în duminici
nu mai aveam nevoie nici de mușuroaie
nici de piramide
blocurile păreau flori
desenate de un pictor cubist
orașul un câmp aiurit care-și cheamă macii înapoi
trompetele-zorele cântau înserarea
iar regina nopții își dezvelea albul înmiresmat
într-o eternă întrecere cu luna
încă mai simt pământul reavăn cum roșește
sub mângâierea argintie
doar strigătele tatălui meu mă trezeau din visare
obosit de lumea în care trebuie să mă întorc
adormeam îmbrățișat cu cerul nopții

dincolo de confortul lanului de in
rămân un copil zâmbind soarelui printre gene