Mă scutur de apatie ca de o moarte lentă.
Atâtea fumuri înnodate, sfoară a târziului,
de parcă lumea s-ar fi oprit într-un punct indecis,
și de-acolo pornesc razele unui viitor depășit!
Aceleași gânduri le torc din fuior de-nțelesuri;
am alături constanta unei vieți nelipsite de praguri.
Nu cercetez nimic, doar totul are substanță,
nu hrănesc erezii pe care să le molfăie-n gingii
filosofi de paradă.
N-am vecin vreun bard care-și cioplește cuvinte din bardă,
doar fluturi destui în cap, încât lumea să se umple de floare,
să te izbească atâta parfum și-atâta culoare,
ca niște armonii de care-ai uitat
sau le-ai camuflat într-un semn de-ntrebare.
Mă scutur și de lucrurile ce lâncezesc în aceeași ispită salină,
lucruri fără de miez, pretinzând aroma virtuții.
De ele te mai dezlipește doar moartea;
uită-le glasul de patimă arsă!
Cu pașii desculți ai călcat prin pustiuri,
până să găsești oaza în care, fericit, să te-ntorci.
Ești lut și-atâtea înțelesuri, cu-atâtea praguri,
în care te vei opri pentru un film de o clipă.