Te-am iubit cu-atâta disperare,
Cum numai un suflet însetat poate iubi!
Și te-am dorit cu atâta-nflăcărare,
Cum numai trupu-nfierbântat poate dori!

Te-am respirat în clipele furate,
Când dorul mi te-aducea în vise,
Și te-am trăit în nopțile-nstelate,
Sorbindu-te din amintirile nestinse.

Nu știu cum am ajuns să te iubesc,
Să mă trezesc în lumi nepământești ,
În care bucuriile în suflete ne cresc,
Asemenea florilor din regate zeiești.

Nu știu cum o-ntâlnire banală,
Dintr-un parc, cu umbre pe-alei,
Dintr-o seară, oarecare, de vară,
Impregnată cu mirosul florii de tei,

M-a aruncat într-o iubire-așa mare,
Când nimic nu mai conta, ci simțeam,
O bucurie imensă, fără scăpare,
Arzând ca un foc în care pieream!

Ce a urmat acelui magic moment,
A fost ca un poem al unui artist,
Scris, cu mare grijă, pe un pergament,
Ca o mărturie a sublimului atins.