1

Cauți în trecut o cârjă pentru suprafețele
epuizate, o lentilă prin care să vezi flăcările
rugului pe care ard vise neîncepute.
Tânăr, credeai că există o busolă care s-arate mereu nordul
iubirii; era suficientă arderea continuă,
tensiunea în care
urcai pe-o scară de vise până la certitudine, până la
dezlipirea de lume și
intrarea într-un alt început.
N-aveai, pe-atunci, pământul așa de aproape,
eventual, îți sticlea cerul în ochi,
apele se-ngemănau cu el,

undele erau doar punți către o curgere
nestăvilită. Părea că rămâi
undeva, deasupra,
indiferent la tot ce limitează

visul, la tot ce
inima nu poate să-nțeleagă, mai ales la
strânsoarea ființei în cercuri de lut.


2

Cumva, trecutul și-a-ndulcit povara,
eliberat de aprige zăpezi.
Ridic un țurțur la-nălțimea inimii,
topirea la a ei căldură să lumineze
iarba-ncremenită. Acum,
troienele au străluciri de cântec,
urzesc în taina lor pânze sonore
de ritmuri albe care au să curgă
iarăși când primăvara le va strânge-n frunze.
Nimic nu doare. Parcă totul
este cuprins de febra veselă a zilei.
A dor oftează un cireș în curte,

un vis își face loc pe puntea-
ngustă, să treacă-n lumea sa,
unde doar somnul
ieșire e pentru risipa clipelor.

Verde se cern toate așteptările, acolo unde e
iubire, unde e certitudine, unde e
speranță nespulberată de timp.