este de necuprins încercarea de a
caligrafia durerea

tu ridici fruntea spre cer închizi
ultima poartă a cuvântului dintâi
apoi te lași ușor pe spate

iarba îți prinde tâmplele obosită rundă
în jocul de șah al apelor
pătratele albe și negre
încropesc un zbor ilizibil printre litere

poetul stă așteaptă
învață tăcerile dorului

numai ochii lui strigă păsările
din drumul lor către niciunde
jocul începe și reîncepe la nesfârșit

iarba îi prinde ca într-un clește tâmplele
el privește palma stângă unde
poemul se înalță liber ca un vultur
care-și caută direcția de zbor
la despărțirea de omul care
l-a îngrijit odată demult când era rănit

flămândă toamnă
cuprinde iarna în pumni acum

ploile nu încetează decât
atunci când mireanul
ruga o încropește
apoi

în el plouă cu roua cerului
și pământului
într-un proiect presupus a fi dăruit
veșniciei
de Dumnezeu

Anne Marie Bejliu, 8 octombrie 2017