Câte liniști ard în mine
Când pe coapse îmi plimb mâna,
Încercând să sting durerea
Peste sânul tău cel drept?
Doar tu știi când luna cade
Așezându-se pe piept,
Și te ține răstignită
Într-un alb imaculat,
Doar un scâncet surd se-aude
De la îngerii ce-mi plâng în perne
Doru-mi mistuit în gene,
Cu privirea adunată
Peste focul răscolit.
Între sfinți uitați în slove
Îți încununez catrene,
Noaptea albă, într-un zâmbet
Peste umeri dezgoliți.
Te respir, alunecând sărutul,
Pe genunchiul rotunjit
Și pătrund a lumii taină,
Adunat în două sensuri
În tăcerea aruncată,
Peste gândul tău uimit.
Tu să-mi fii în orizonturi
Infinitul ce îl știu curbat în patimi?



(Poveste cu aromă de cafea și gust de ruj - cu Mariana Stejeran)