Plutește-n vară iaduri de amiezi
Și-aduce zvonuri rupte dintre astre,
Dintre luciri doar gândurile verzi,
Ne-aruncă zeii din pieile albastre.

Fantasmele își beau chinul de ginte,
Cu dinții sfâșie prin fripturiste vene,
Rătăcitoare focuri tot bântuie-n cuvinte,
Ca marea ce salivează în adânc sirene.

Pășesc poeme pe ochii grei ai serii
Și-și scald suspinele-n oceanul terian,
Își lasă urme răni pe malul verii,

Strivindu-și viața amorul pământean.
Lumina murmură pe buze mila durerii,
Topind vechimile cu pieptul ei uman !