nu-mi mai fac semnul crucii diminețile
a devenit un gest reflex să-mi trec mâna prin păr
mă scutur de ale tale/ fac tot posibilul
să exclud calea de întoarcere

azi toamna și-a pierdut intimitatea
mult prea stridentă lumina gutuilor galbene
crizanteme își rătăcesc visul
în văzul neiertător al cosmosului

și nu mă pot privi în icoane/ mă sperii și fug
dihanie fără timp/ fără urme/ fără habitat

când fără de scrupule catifeaua rochiei îmi sabotează feminitatea
îmi întorc spatele/ îmi amputez amintirile... încă o zi să mai prind

mersul se sparge în oglinzi diforme
eul zămislește sensuri opuse...

noaptea învelește o rană
amestecată în colții pădurii cu trunchiuri mute
și ochii își beau luminile: nu se satură!

nu sunt deloc o altă Phoenix
mă opresc la picioarele scării:

nicio umbră/ nicio vedenie/ niciun semn.