numele tău mai poate schimba,
ordinea dezordonată a firii,
doar tu mai rostești cuvinte de îngeri
pe orizont,
numai tu mai poți porni orologii tăcute,
surâzând răsăritului
de dorinți purpurii,
renăscute.

mă mai tem, cum să nu,
de neninsa zăpadă,
de cireșii amari, căzuți peste tine,
îmi curge deja echinocțiul prin sânge,
al primăverii virgine,
al inocenței fragile,
mi-e frică să cadă mieii din cer
să-mi caute prin lume
solstiții pierdute,
pierdute-n zadar,

mă mai tem de sfiala unui martie rece,
de zimbrii albi care tresar
prea devreme,
îți mai joacă și-acum
începutul lumii în pupile,
căutam amândoi verdele crud
al iubirii,
prin liniștea firavă a ierbii,
de april,
așteptam să culegem din aer
magnolii timpurii,
mai ții minte ceva,
din tot ce-ți
cântam,
fără cuvinte?