am luat copacul
l-am trecut prin mine
ca pe-o lamă fermecată ca pe-un brici
ca pe mântuire
cu tandreţe i-am sfărâmat plânsul
miliardele de fotoni puii urgisiţi
refugiaţi în absenţă de mamă
în arterele mele

i-am primit
dramul de mizantropie fărâma rămasă
de la o cină de taină neştiută… uitată?!
braţele întinse
toate acele manuscrise ale sufletelor scrijelite
într-o după-amiază în care anunţaseră soare

n-a mai venit!

m-am acomodat la cădere
această moarte subită sub acoperire
mi-am păsuit chiar şi literele-lipsă
ţipătul straniu al dumnezeului
care şi-a amânat zicerea şi făcutul
până la o eventuală zidire-de-sine

am râs sau am plâns
poate doar m-am trezit
în pragul unei veri
ca în pragul unei vieţi

am împins în zid o fereastră
subtilă ieşire spre mine

eram femeia-copac

n-ai ştiut tu
că treci
pe lângă
mine.