precum o fiară, timpul m-a-încorsetat în mine.
în brațe mă cuprinde cu mâinile-i obadă.
rece, adânc, sinistru, un șarpe prin ruine,
mă-închide în ființă ca ușa într-o poartă.

pe scaunul de piatră stau ca un rege surd.
privesc cum orizont ascunde-un orizont.
tu vei veni la mine cu rugăciuni demult
și cu merinde noi și vin adus din port.

mă doare-încheietura în care nasturii
se-închid ca niște stele de dimineți tivite
și simt pe deget goluri cum lasă grauri
pe cerul serii umbre de stol adăugite.

contorsionate fiare de resturi mă-împresor.
privesc în poartă golul ca placa de mormânt.
unde e umbra din care mă semăn unui zbor
ce altădată vast mi se-întindea prin gând?

dă-mi, rogu-te, timp iară numai să pot gusta
din mâna ta atingeri, din gura ta cuvinte!
dă-mi, rogu-te, în noapte pe cer încă-o stea,
care să mă îndrume prin poartă înainte!

încorsetat de rădăcini aproape ruginite
mi s-au stâlcit genunchi, călcâiele și gândul.
nici frigul, tăcerea, nimic nu e ca înainte.
și nici eu numai sunt. În toate e pământul.