Mă încearcă-un gând,părinte,și te-ntreb, cuprins de teamă,
Cine-a rânduit ca viața să-aibă-n lume un sfârșit?
Îmi privesc tăcut trăirea , prinsă-n pozele din ramă,
Știu că-n ele viața-mi simplă pentru-o clipă s-a oprit.
Numai munții și câmpia și oceanele și marea,
Pot privi la cerul tainic care peste zări se-ntinde,
Eu cu viața,nestatornic,îmi urmez tăcut cărarea,
Lăsând doar ca peste vreme mici iluzii să colinde.

Spațiul e eternitatea,tot ce văd și mă-ncojoară,
Este golul unde gândul nici nu știu unde mă duce,
Cu tristețile în cârcă mă trăiesc prin astă lume
Să-mi găsesc un loc de-odihnă și păzit la cap de-o cruce.
Chiar de-mi biciui zilnic gândul și-l trimit cât mai departe,
Într-un vast pe care nimeni și nici el nu îl cuprinde,
Că de-abia se poate-ntoarce istovit de-atâta umblet,
Lăsând doar ca peste vreme mici iluzii să colinde.

Cât gândesc cu a mea minte și-nțelesuri câte-mi fac,
Nu încape-n viața asta, nici în alta de-mprumut,
De sunt fericit o clipă,vastului găsindu-i margini,
Când ajung să-i pipăi țărmul găsesc iar alt început.
Spațiul dintr-o lume-n alta nu-l cuprind cu aste visuri,
Sunt o clipă dintr-un cosmos,cât îmi arde lumânarea,
Sunt o risipită clipă peste norii albi din lacuri,
Eu cu viața,nestatornic,îmi urmez tăcut cărarea.

Tot ce-am strâns într-o trăire și din alte din afară
Nu-i de-ajuns să-mi fac iluzii pentr-o lume viitoare,
Dacă-ar fi să știu că mâine voi găsi alte-nceputuri,
Aș alege altă lume și-altă formă muritoare.
Limitat îmi este spațiul unde-n el îmi fac trăirea,
Parfumându-mi viața tristă cu-anotimpuri suferinde,
Printre norii care-aleargă dintr-o margine în alta,
Pot privi la cerul tainic care peste zări se-ntinde.

Nu le pot duce cu gândul,nici în minte nu-mi încap
Câte zile petrecut-am să-i dau forma si măsura,
Să-l străbat cu mintea trează sau cu ochii unui cer
Ca tăcerea lui întinsă să nu-mi lege-n neguri gura.
Gândul nu cuprinde spațiul, el se-ntinde mai departe,
Umbra lui dilată timpul,vremea-i pierde depărtarea,
Mă privesc tăcuți, vremelnic, ca un dar din altă viață,
Numai munții și câmpia și oceanele și marea.

Aș dori să fiu ca munții,cei cu fruntea peste nori,
Să privesc spre zări câmpia sub al cailor galop,
Să aștept sfios să urce peste ierburi-nalte, luna,
Unde talpa să se-afunde și genunchii să-mi îngrop.
Vine clipa prăbușirii care-n noi demult se-ascunde,
Drumul dincolo de moarte nu e singurul sfârșit,
E un spațiu de-o trăire ,doar iluzii-n el respiră,
Știu ca-n ele viața-mi simplă pentr-o clipă s-a oprit.

Marea-ntindere-a câmpiei cu amurguri pieritoare
Mă răsfață și-mi întinde pe tipsii de aur,cerul,
Înspre sud pornit-au păsări dispărând ca niște visuri
Și-o tristețe se așterne odihnind prin doruri ler-ul.
Întrebări care-mi brăzdează scurta-mi viață-erezie,
Doar găsindu-le răspunsul pot să trec de Râul Vamă,
În răgazul unei clipe care-mi odihnește gândul
Îmi privesc tăcut trăirea,prinsă-n pozele din ramă.

Tot oceanul să vuiască cu albastrele-i culori,
Ca să știu că-n viața asta nu sunt singurul ce plânge,
Multe ceruri nesfârșite se întind după-al meu cer,
Gânduri multe le-or străbate unde ochiul meu n-ajunge.
Astăzi pot gândi că spațiul nicio vreme nu-l cuprinde,
Nici un ochi nu se-adâncește într-un gol nedefinit,
De-asta-mi crește întrebarea și tot corpu-mi răscolește:
Cine-a rânduit ca viața să-aibă-n lume un sfârșit?

Când pe valuri o să umble umbra mea,rătăcitoare,
Și plutind în spațiul tainic spre un țărm care-l aștept,
Dintre multele corăbii care-n larguri se vor pierde,
Una va avea catargul ridicându-mi brațul drept.
Umbra nopții-mi va fi pânză și în ea un vânt va bate,
Spațiul și eternitatea-n necuprinsul lor mă cheamă
Să găsesc o vreme-n care voi trai o altă vreme,
Acest gând îl am ,părinte, și te-ntreb cuprins de teamă.

Spațiul e eternitatea,tot ce văd și mă-ncojoară,
Cât gândesc cu a mea minte și iluzii câte-mi fac,
Tot ce-am strâns într-o trăire și din altele de-afară
Nu le pot duce cu gândul,nici în minte nu-mi încap.
Aș dori să fiu ca munții,cei cu fruntea peste nori,
Marea-ntindere-a câmpiei cu amurguri pieritoare,
Tot oceanul să vuiască cu albastrele-i culori,
Când pe valuri o să umble umbra mea,rătăcitoare.

Într-un vast pe care nimeni și nici gândul nu-l cuprinde,
Că-ntr-un cosmos sunt o clipă,cât îmi arde lumânarea,
Parfumându-mi viața tristă cu-anotimpuri suferinde,
Spațiul meu dilată timpul,vremea-i pierde depărtarea.
Drumul dincolo de moarte nu e singurul sfârșit,
Doar găsind în el răspunsul pot să trec de Râul Vamă,
Nici un ochi nu se-adâncește într-un gol nedefinit,
Acest gând îl am ,părinte, și de el îmi este teamă.



Lăsând doar ca peste vreme mici iluzii sa colinde,
Eu cu viața,nestatornic,îmi urmez tăcut cărarea,
Pot privi la cerul tainic care peste zări se-ntinde
Numai munții și câmpia și oceanele și marea.
Știu că-n ele viața-mi simplă pentru-o clipă s-a oprit,
Îmi privesc tăcut trăirea prinsă-n pozele din ramă,
Cine-a rânduit ca viața să-aibă-n lume un sfârșit?
Este gândul meu,părinte,și te-ntreb cuprins de teamă.



George Nica