Iti zambesc deschis, cu privirea senina.
Imi raspunzi echivoc, fixandu-ma drept.
Sa mai continui? Am mintea plina…
Dar, brusc, mă lovesc de al tău piept.

Te-ai ridicat si mă umbrești.
Iarasi sunt mica – daca nu șezi.
Ai spus ca m-ai luat ca sa mă crești…
Mi-e clar, insa, ca nici tu nu crezi.

Sa mă înalt sub veghea ta de adult
Si sa-nfloresc sub soarele tău,
Sa m-arcuiesc - dar nu prea mult;
Sa mă ferești de tot ce-ar fi rău…

Cu aste gânduri pornisei la drum.
Si cred ca erai de buna credința.
Dar acum totul îmi pare doar scrum
Si mă scufund in neputința.

Sa fie ca eu nu pot mai mult? e posibil.
Ori tu ai obosit sa tot veghezi
Si zâmbetul meu nu-ti mai pare credibil…
Poate ca vrei doar sa evadezi.

Sau ești plictisit, fara vreo vina?
Noi doi in impas? Nu s-ar părea…
Marginea o simt insa fina…
Que sera, dragul meu, vom vedea.