Sfeșnice vechi, dureri prelinse-n ceară,
Prapuri vetuști, descoperindu-I rana,
Psaltul pleșuv bolborosind „osana !”,
Lacrima pleoapei coborând amară,

Îngeri de bronz rupând din aripi pana,
Flori pământii cu umbră solitară.
Nu voi lăsa ca dâra lor sumară
Să-ți tulbure din rostul meu icoana.

Blândețea ta, efigie arzândă.
Așa rămâi, sub giulgiul din coșciug.
Lumină calmă, trudnică izbândă

La carul clipei ce va fi înjug.
Se pierde timpul. Urma ta flămândă
Rămâne-n veci să pâlpâie pe rug.


21 octombrie 2005