vine o vreme
la care nici nu se poate muri
spunea un domn înalt
La calul mort, a doua stație de tramvai

m-au trimis undeva în trecut vorbele lui
orizontul era de fosfor parcă spre sud
numai oceanul de sus era al meu
pentru că nu mi-a fost niciodată frică de apă
și-am început să-nșir
cuvânt și apă
cuvânt
până la ultima literă a ultimului cuvânt

aș fi vrut să le spun călătorilor
că vine o vârstă
când nu mai ai nevoie de nici un bilet
poate cumva de-o fisă de cinci
să-ți amintească cum se înfiletează un șurub
încet, foarte încet
cu grijă

pentru că în prezent totdeauna rămâne
un colț de suflet
un colț de oraș
unde ninge
ninge ca în vremurile bune
dar
le-aș spune asta dintr-o amintire
mai bine
tac