De-ar fi întuneric,
aș apărea din ramuri de fum,
ascunsă-ntr-un gând,
materializată dintr-o dorință
aproape uitată...

dar ai aprins lumina

doream să-ți cuprind trupul ca-n menghină,
să te strâng adânc în mine, să nu te las să respiri,
nici chiar să te mai miști.
Doar să mă umpli încet.

M-ai privit în ochi, intens.
Mă-ntrebam ce vrei tu, dar nu te-am întrebat.
Iar tu n-ai zis nimic.
Am lăsat cuvintele să treacă pe lângă noi, fără semafoare.
Eram amândoi derutați.
Cred că era prea multă lumină, dar în acea clipă
nu era cazul.

Te văd și te simt mai bine cu ochii închiși.
Te-nțeleg, te sculptez cu mâini de orb,
mângâiere…
mă dăruiesc și te iau ca pe-o comoară pierdută în timp
(ce-au căutat-o mai mulți vreme-ndelungată, secolul trecut).
sunt fericită și ard,
te-mplinesc, te urc
și zburăm.

Înțelegi acum că trebuie să stingi lumina?