Pe când era iubirea și primăvara-n toi,
Pe căile luminii vedeam în ochii ei
Ce se-ntâmpla în mine și continua în trei,
Ce se-nmultea cu unu și se-mpărțea la doi:

Un măr și așteptarea festinului sub tei,
Nedumeriți și mândrii, ademeniți de ploi
În dansul libertății, pe jumătate goi,
Pe jumătate demoni pe jumătate zei.

Dar astăzi, prea departe, m-am învelit în foi,
Cu sufletul sub talpă iar pașii tot mai grei,
Măsoară-n frunze timpul, la capăt de alei,
Acolo unde totuși, noi încă suntem noi

Și se întoarce-o clipă, în iris, un crâmpei
De Paradis: ea-i vie iar eu nu sunt strigoi.

27 noiembrie 2007