Ea stă să îmi sprijine lacrimile,
ele urcă peste fiecare val, peste fiecare umbră
care se rupe tremurând de emoție,
apoi, fără să spunem nimic,
prindem în gură secunde pline de lumină.
Mașinile rup zgomote de piatră cubică
exact peste picioarele desculțe cu degete
care se înfig în timpanele cântăreților ambulanți,
nu ne cumpărăm nimic, ne sprijinim
unul altuia uimirea,
ne facem portretul în dughene cu dulciuri,
tăcere născută în plin zgomot.
Ea stă și mă cheamă în podul palmei
fără să urce sau să coboare scările rupte
ale metroului în care am început să plângem
prima oară împreună.
Cu dinții tragem mai apoi iarba
și ne aruncăm în prima rostogolire a soarelui pe cer,
printre clădiri noaptea nu e zgomot, ci doar lumină
strângând degetele picioarelor la un loc.
Prin inimi trec vapoare pline de râsete și secunde
legănate la un loc.