poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5871 .



confide in me
poezie [ ]
experimental

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emilian ]

2007-12-28  |     | 



ordinary life
cîteodată îmi vine să-mi scot sufletul ca pe-o dantură
stricată să-l iau de gură să-l scutur pînă cînd
o să cadă din el toate gunoaiele strînse în toți anii aceștia
unii vor spune că sînt gunoaie puține, alții vor spune prea multe
unii vor spune prea mulți ani, alții prea puțini
eu nu voi păstra decît o durere mică și albă...

tot am să te iubesc pînă cînd o să mă pufnească
sîngele pe nas pînă cînd Dumnezeu o să ne strîngă
pe toți de pe lumea aceasta
dar, Doamne, adu cu tine și un făraș
de
pe podeaua singurătății n-ai să strîngi din mine decît cioburi...

dacă aș fi sincer cu mine mi-aș spune că am avut vreo 30 de vieți jumătate le-am pierdut
pe cîte un pat de spital
mîngîind cîte o moarte mai dragă mie
cinci le-am pierdut cînd tu n-ai vrut să mai fii o minune
alte cîteva vieți le-am mutilat pe degeaba,
iar restul le-aș da celor care au cu adevărat
nevoie...

puțin obosit, taciturnul reporter se scrie sigur pe sine:
dimineața ca o ceașcă de cafea și un pachet de țigări
orice numai nu Light o ședință de sumar
apoi un raid de spital

cîteodată treptele îmi sînt prietene
alteori nici nu-mi zîmbesc
uneori pacienți îmi fac semn cu mîna
alteori se spînzură de perfuzii
uneori cred că fiecare anotimp a fost botezat după mirosul fiecărui spital:
primăvara pamînt reavăn vara parafină toamna melenă
iarna... nu mai știu

seara un duș de tăcere aproape simt clipele curgînd peste trup ca un parfum Nina Ricci
mă iau la trîntă cu Dumnezeu, îl întreb ce are de gînd cu mine pe lumea asta
bineînțeles, El nu-mi răspunde
cîteodată viața e un card de memorie dincolo de obiectivul supradimensionat
mă întreb dacă e normal să nu mai simt nimic sau dacă
ar fi cazul să mă potrivesc și eu
în cadru...

colecția nebuniei de peste zi se închide
iar eu adorm visînd dureri mai mult sau mai puțin
închipuite

*

un deget de uischi și strînge din dinți
în spitalul
acesta fiecare dimineață
miroase a pîine prăjită bolnavii se ridică
în capul oaselor
de parcă ar fi brusc resuscitați
dacă taci poți să auzi păsările ciugulind firmituri
dacă taci poți să auzi mîinile pipăind aripi ca și cum
ar vrea să zboare-mpreună

nu-i nici o problemă îmi spun eu
sint aici
pentru a scrie reportaje despre lucruri nemaivăzute
ca de exemplu dacă există viață dincolo de Fortral
printre paturi copiii joacă șotron trasînd
linii imaginare peste răni
vindecate stîngaci
și-mpart între ei ciocolată

în spitalul acesta te vindeci cîteva zile
pe săptămînă aici se moare mai rar
doar toamna oamenii vin să se săvîrșească

probabil cei mai mulți cred că
moartea e un apus roșiatic

adorm liniștit azi am învățat încă ceva
toamna oamenii culeg struguri
în urmă Dumnezeu strînge oamenii ca pe niște
ciorchini
cei mai dolofani ajung pe masa unei cine în doi
cei mai necopți se duc la teascul cu care Dumnezeu
își adoarme săracii

*

scrisori pentru emi
tatăl lui emilian era mare cît
o sticlă de vodcă
încăpea în ea cu tot cu suflet și cu nevastă
seara juca pocker în poarta CAP-ului
săru'mîna, dom' inginer am adus o sticlă de vin
bună seara dom' inginer am adus un rachiu fain
de atîta inginerit tatăl se făcea mare
cît turla unei biserici

cocoțat pe un recamier emilian învăța să citească
scria poezii despre toamnă după rugăciunea de seară
mama-i spunea emilian nu-ți urî tatăl e
un om bun dar i-a furat sufletul sticla
tatăl cucerea un pahar și un sîn la bufetul din centru
asculta Maria Tănase și confunda drumul spre casă

într-un tîrziu tatăl și-a adus aminte că e tată
ce-o mai fi însemnînd și asta
două trei palme un țipăt filmul se rupe
ca-n dramele americane pe care le-a văzut după aia
emilian s-a trezit alergînd
cu picioarele goale
după poliție

emilian a crescut și s-a făcut reporter
scria despre morți și miracole
pînă-ntr-o zi cînd l-a văzut pe un pat de spital
tatăl încercînd să-și aducă aminte dacă nu și-a pierdut
mîntuirea la pocker

a-ntins mîna a zis iarta emilian i-a răspuns în afară
de nume
nu am ce să iert
dar îți promit că voi trece pe la mormîntul tău cu
vreo doi prieteni apropiați voi
desface o sticlă cu vin voi dansa și-ți voi bea
pînă și locul din cer

fiecare-a plecat pe cărările lui nu
eu nu am să ajung ca tine spunea emilian după
fiecare pahar se făcea mare cît
turla unei biserici

într-o noapte emilian și-a reluat locul
obișnuit la fereastră
și-a spus în ritmul ăsta o să porți ochelari
înainte de 30 a privit tăcerea de-afară căutînd un punct
de sprijin și a scris:
Doamne
eu fac pace cu tine dacă nu mă lași
să ajung o incompletă treime
dacă nu mă lași să ajung la sfîrșitul numelui
care e numele tatălui beat
prin haltele lumii în timp ce fiul său
strigă nu mai da

mă doare

*

Hamburger queen francais
duminică dimineața tu mergi
să cînți la biserică în costum roșu
cu volănașe degetele roșii pe clape scot
sunete roșii închizi ochii te pierzi în Ave Maria
timpul se răsfiră Dumnezeu rîde roșu părul
tău strălucește metalic împărțindu-mă între
ecou și dorință

a opta țigară al patrulea ness din a zecea duminică
în care nu te-am mai dus de braț la biserică
închid ochii mă pierd în catedrala cuvîntului
într-o altă duminică eu ți-am spus că
în afară de ardere nu am ce să-ți ofer
tu ai răspuns că viața e mai mult decît
un simplu joc de cuvinte

de fiecare vers aș fi vrut să ma spînzur
de pe fiecare cuvînt aș fi vrut să m-arunc
poemele mele nu pot cumpăra mai nimic
din ceea ce ar trebui să te mulțumească

o altă duminică în care zîmbești tuturor
eu stau la coadă la fast-food oamenii
îmi respiră în ceafă îi simt atît de aproape
încît dacă aș vrea
m-aș da de trei ori peste cap m-aș face mic
prin buzunare aș pătrunde în sufletul lor
să văd ce se află acolo

mi-ai spus cu voce slabă de parcă ți-era frică
să nu te auzi că
viața ta e aceeași
vii seara de la servici
mai faci curățenie mai aranjezi un tablou
poate ai musafiri poate ai noroc de un prieten
mănînci o bucată de ciocolată adormi
cîteodată visezi o pasăre albă

în fiecare duminică locul meu e la fereastră
privesc oamenii cum devin mai frumoși
îmi spun că am ajuns la capătul lumii și
nici măcar nu știu ce caut
închipui scrisori le trimit se întorc
mototolite ca o invitație la dans neonorată

eu ți-aș fi spus o poveste din tren pe
un culoar plin de sticle de parcă
doar cînd sînt beți oamenii au curaj să trimită
mesaje disperate de ajutor acum nu mai contează
la catastif cînd se prăbușește o lume
o alta
îi ia locul

*

vagonul 6
m-am trezit dimineață cu gîndul că am crescut
atît de mult încît
oamenii nu mai pot ajunge la mine cît camera
am ajuns de înalt așa cum voia mama
un munte de om care să poarte pe umeri
tot răsăritul

seara
îmi împodobesc gleznele cu răni și clopoței
cineva îmi spunea că așa drumul va fi altfel
mai solemn și poate mai vorbăreț tovarășii mei
poți să-i numeri pe degete fiecare zi
e un pumn cu care bat la poarta lui Dumnezeu
fiecare absență e un fel de a-mi pieptăna părul
în geamul compartimentului îmi spun
la ce folos
va veni iar o furtună neîncepută și mă va lăsa
fără formă

tot timpul mi-am spus Doamne
eu sînt obișnuit să-mi plătesc fiecare zi pe
pămîntul acesta cu lucruri pe alții
au uitat să le facă
meg pe străzi fără nici o noimă strivesc fruntea
de ziduri ce nu vor să se deschidă îmi plec
ochii și-aștept ura celor ce trăiesc doar
după ferestre

la fel

puțini știu că rîul din orașul acesta crește
de două ori pe zi îndopat cu atîtea treceri
puțini știu că cel mai vechi bloc din orașul acesta
e plin cu oameni-păsări ce inventează cuvinte
puțini știu că în orașul acesta nu plouă ca
în cealaltă parte a lunii
aici se unesc toate ploile fiecare picătură e un ecou fiecare om are o picătură
cu care poate să facă ce vrea
în picătură mea eu sînt trist că nu trăiesc o singură
zi iar oamenii nu mai cred în detalii

păcat
de atîta lumină cu care am aprins toate drumurile
pînă la mine m-aș fi ascuns în pielea ta ca un înger mai nesimțit ce nu tremură cind vede dalta cu care încerci să
îl scoți eu ti-aș fi ghicit toate cutele și toate dorințele

tu mi-ai spus că ți-e frică de trenurile în care am obosit de atîta visat în picioare

a,
și-ți mai era frică de capătul lumii

mă uit cu ciudă la mîini de nimic nu sînt bune ele
nu pot întoarce timpul ele nu pot să mă întoarcă din drum dacă ar folosi la ceva mi-aș spune că
neputința e o sală de așteptare unde oamenii dorm
cu capul pe bagajele pline de vise

nu mi-e de folos cu nimic
trenul pe care-l aștept se mișcă
doar
cu aburii dimineții

*

dimineață de catifea
astăzi
vînd
teren intravilan în trupul meu poți
să-ți faci casă un cuib o piscină în venele astea
nu mai stau mult vînd tot ce
se mai află prin mine

am eșuat
am crezut că
fiecare cuvînt pe care îl scriu e o bucată de carne

mi-e totuna

n-am să te mint nici acum

uneori
mă sperii că nu mai am viață

în alte zile mai ales vinerea îmi vine să-mi pun
o mască să beau pînă amețesc toate trăirile să mă uit
la o folie de pastile așteptînd cea mai ieftină
moarte

de cînd m-am întors n-a mai bătut nimeni la
ușă de atîta pustiu mi s-a uscat limba și-am uitat
să vorbesc doar buzele se mai mișcă din cînd în cînd
ca roțile unui tren oprit brusc din creștere

unii trimit mesaje în sticlă sau sms-uri eu pun
în fiecare tren cîte un suflet e felul meu de
a mulțumi că mi-ai ținut de urît pe drumul
acesta

uneori nervoasă alteori
rătăcită

după cum ți-am mai spus n-am să stau mult
aici
pendulez fără direcție între nopți nedormite și
absența de mîine

am să-mi iau un bilet de toți banii și-am să
mă urc în primul tren spre capătul lumii capătul vieții
nu mai contează
din mine eu am să ies cu mîna întinsă

ca o linie frîntă și aspră

*

endless
me and my ford transit n-ai să înțelegi niciodată
cum cade noaptea indicatoare ciudate pe drumuri ca niște șerpi
puțin veninoși sate cu nume ciudate despre care nu știam
că există cu oameni care nu știu că exist totul e atît de departe
încît nu mai știu unde se sfîrșește pămîntul sau dacă viața e un french kiss
pe o șosea de centură

iau mîinile de pe volan palmele cu margini albe ca niște șosele
copaci cu forme bizare înșirați să conducă pe cel ce visează
să fie prinț să fie bărbat să fie tată

orice șosea are linii frînte și oameni ca niște marcaje
spre un oraș în care să tragi peste noapte sau invers
fiecare om are o linie frîntă și o șosea către alții

picturi rupestre în lumina farurilor clădiri oameni arcuiți
ca niște poduri și invers
nu mai contează
tu ai văzut toate acestea prin ochii mei

uneori
ninge cu atîta furie încît fulgii ar vrea să spargă parbrizul
și să smulgă fărîma de luciditate alteori
plouă atît de războinic încît închizi ochii stropii răpăie pe acoperiș
ca salvele unui pluton de execuție străzile sînt gropi comune în care
nimeni nu luptă și nimeni nu moare

jurnal obosit de ora trei și ceva la porțile de fier
două maluri ca doi îndrăgostiți ce lucrează în alte orașe apoi se întîlnesc
o dată pe lună
viaducte tuneluri viaducte de parcă viața ar fi o sumă de suspendări
întunericul se scrie ca un vers senzual pe o șosea devenită
poemul demult așteptat

*

rupestre
aș fi dat ochii la schimb cu orice numai să am parte de oameni
închipuiam plictisit siluete în golul de-afară privirea cădea greu cădea
plumb peste lucruri rafale de gloanțe căutînd cîmpul de luptă

cu nasul lipit de marginea lumii scrijeleam pereții vagoanelor
un fel de semne pentru rătăciții prin viață un fel de flori pentru
femeile care dormeau pe banchetă liniștea scobea în mine crevase
roțile înghițeau șinele hulpav niște ciclopi ce se hrănesc cu distanțe
fiecare vagon era o inimă uriașă care pulsa nebunește ca să-mi atragă atenția
un fel de a spune că trebuie să aleg dintr-o mie de inimi doar una

oboseala se unduia în dans de cadînă care nu-mi cerea decît
să-i ascult povestea m-am ghemuit pe valiză cu fericirea măruntă
a celui ce sfidează lumea în gînd cu jumătăți de comori ascunse prin haine
cîte unul mai ieșea la o țigară se uita lung spunea că sînt un cristos coborît de pe cruce
trenul spinteca noaptea o pasăre hăituind răbdătoare un animal speriat
eu mă gîndeam că nu se poate viața trebuie să fie mai mult decît
o rătăcire prin vagoane

după o vreme am început să număr oamenii dormeau liniștiți
fruntea lor era un leagăn pentru nenăscuți
mi se făcuse foame am început să înghit peroane și tot felul de arome
pînă cînd m-am încovoiat ca un copil mînjit pe la gură cu ciocolată

o liniște stranie am crezut că toți au murit fără se le pese de mine
doar neoanele mai bîzîiau un fel de murmur sau incantație pentru ziua ce vine
mi-am zis nu mai contează unde ajung contează doar să nu mă pierd
mi-ar fi plăcut să mă fi plîns cineva dar n-a fost să fie

am întins palmele și-am încercat să ghicesc peroanele pline de prieteni imaginari
la fiecare stație trenul se umplea de oameni și forfotă pășeau peste mine
eram o groapă în care lăsau să cadă speranțe pentru a-i ști adîncimea
în cele din urmă am renunțat mi-am zis asta e dumnezeu a făcut din mine
un mergător ce bate la porțile pieptului am căscat am surîs
dimineața m-a prins cu ochii deschiși ca o linie frîntă

*

obsesivo-compulsiv
încă o dimineață autistă mă lovesc de colțul patului
blind guardian senzații de vomă visul de peste noapte se cere afară
ca un copil nerăbdător să iasă din uter se scurge ușor în chiuvetă
defibrilare cafeaua țigara tremurul încă o zi mă înghite preț de o clipă
îmi doresc să fiu important apoi

obsesiv
încep să vorbesc bat cu pumnii în toate membranele
doamne fă o minune și-ți rămîn dator nu-mi place
să fiu dator dar știi că am să-ți întorc favoarea

confide in me

din toate eșecurile fac un scut pe care mă întind
convins că am fost generos dar nu folosește folosește la nimic nimeni
nu-și mai aduce aminte un rege mort

astăzi am multă treabă aștept un telefon
apoi dărîm casa am să încep cu acoperișul
mama o să pună lighene pe unde se scurge ploaia
eu am să țin gura deschisă ca să dau impresia că vorbesc
de atîta umezeală încheieturile mîinilor au prins mucegai

dau la rindea drumurile și podelele pe care am dormit
fac rumeguș îl vînd acuș vine iarna
și va fi nevoie de foc deși ar trebui să fii prost ca să crezi
că cineva se încălzește cu pierderi

nu mai contează nimic mai bine mergem să bem valium și vodcă
poate așa vom învăța să rîdem
dacă tot am zis că sînt cressus am să fac cinste oricum
la capătul zilei nu ne așteaptă nici un graal necunoscuții se pierd în mansarde
necunoscuți intrăm în mansarde pe urmele noastre tăcerea
un fel de excalibur înfiptă în coaste

*

closer to breakdown

„there is no flag that is large enough
to hide the shame of a man in cuffs”

dimineața m-a prins cu picioarele înghețate
femeilor nu le plac oamenii cu picioare de gheață
nici un vis peste noapte pînă și-n somn sînt străin
ziua își desface coapsele anevoios ca și cum n-aș mai fi
o plăcere într-o noapte de dragoste

gresia mușcă din tălpi ca un animal care iarna coboară din munți
în căutare de hrană palmele desfăcute nimic nu-i schimbat nici măcar
liniile pe care dădeam vina pentru căderile mele apa vomită fiori peste chipul uitat în oglindă afară lumina se contractă ca-ntr-o naștere prelungită

on the side of the freeway in the car
schițez un zîmbet mai mult neputință oare cine știe
că m-am trezit oare cine știe cîți s-au trezit oare cine știe
în ce brațe s-a trezit cui îi pasă mie nu
is that the trick of my disguise am rămas numai eu cu dorința ciudată
să bat toate drumurile ca și cum aș bate la porțile vieții dacă s-ar deschide vreuna
sînt sigur că nu m-aș întoarce

visul cel mai frumos vis cu ochii deschiși o clădire
mai înaltă decît orice om la marginea ei suspendat
mă întreb dacă am fost bun dacă am fost frumos ce n-a mers bine
apoi saltul în gol zborul zîmbetul și ușurarea
cînd trupul meu penetrează asfaltul

little men big guns pointed at my head telefonul
sună strident ecoul înfipt în creier ca o mie de ace
mi-aș dori să gonesc pe autostradă fără nicio direcție
realitatea se lipește fierbinte în trupul meu de parcă aș fi
amantul demult căutat renunț mă întorc îi sărut clavicula
poate astăzi e ziua
dar nu astăzi nu încă tăcerea așteaptă la pat
un mic dejun preparat în cădere

*

pămînt înghețat
anul acesta iarna a venit mai repede m-a luat pe nepregătite în grădină au înghețat rădăcinile nu voi mai crește deloc n-am avut timp să fac provizii n-am avut timp de nimic

cînd respir mă dor plămîniii așa cum ți-am zis o iarnă cam sufocantă clătinai din cap iernile nu pot fi sufocante dacă absențele mă îngheață și nu pot să respir asta e altă problemă

cumplit de frig zîmbesc tremur pămîntul tremură scot plapuma beau țuică fiartă degeaba e genul ăla de frig ce se confundă cu frica și golul e genul ăla de frig care nu trece orice ai face

doar dacă ai locuri comune te mai încălzești ca biserica în care am intrat împreună eu
încurcat pentru că nu știam să-mi fac cruce tu fericită că te țin de mînă poate ar fi trebuit să mă rog să nu vină frigul așa de repede dar nu m-am rugat pentru tine să-ți meargă bine
în viață

mai e și senzația aia nenorocită de foame de usturătoare foame oricît ai mînca de unul singur n-ai cum să te saturi m-am obișnuit cu tine să mănînci din coapsele mele un fel de pajură ce mă vindecă de orice realitate

așa că încearcă să înțelegi de ce urăsc pe toată lumea de ce nu vorbesc la ce folos dacă nu pot spune ce vreau cuvintele sînt un fel de urlet pe care numai eu îl aud

sau măcar spune-mi ce-ar trebui să fac să admir ori să condamn oamenii obișnuiți să ia tot din alți oameni apoi să plece cu mîinile în buzunare ca și cum o existență în plus le-ar complica bătăile inimii n-ar mai avea aer destul uneori gîndul că poți da altuia viață e mai cumplit decît orice spaimă

chiar și așa dacă ți-aș spune că ești cordonul ombilical ce mă ține în pîntecul lumii
ai avea răspuns pentru toate mi-ai spune că pentru a fi trebuie în primul rînd să devin

singurul meu noroc e că mă pricep la inventat lumi deși tu umbli pe stradă cu toate lumile mele te admiră toți e circuitul firesc eu sînt cel ce arde să treci cu bine de iarna asta




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!