Acum nu îmi aduc aminte
dacă am văzut frunze în Paris,
nici dacă am plâns de emoție
sau am râs din pricina oboselii,
după două zile de mers continuu,
apoi tăcerea care se rupe după
fiecare bătaie de aripi,
fără să-și schimbe starea de spirit,
străzile se scurgeau fermecător
din stațiile de metrou,
pasaje ale tuturor viselor
prin care am fugit împreună,
orașul s-a întins de sus
peste tot ce ne cuprindea
în brațe și în vânt.
de foarte departe îmi aduc aminte
de fiecare gest pe care-l făceai
mișcând lumea într-o parte sau alta.
La Paris, până și de valuri te poți lovi,
crezând că marea s-a întors
cu fața către lumină.
Ne opream din mers să ascultăm
orașul cum freamătă,
cai de plastic rotindu-se
în tiribombele din lemn.
Acum nu-mi aduc aminte
decât cum ne așezam starea
peste visele trăite după atâta timp.