ne certam din ce în ce mai des
până ce am ajuns să ne rupem scrisorile
cu timbre de colecție
pe care îți amintești desenasem
așteptând să vii
forma gurii
mușcate într-o piersică

în seara de pe urmă
ți-am răscolit printre lucruri
culorile îmi jucau nebunește în jur
și atingerea fiecăruia îmi ardea degetele
brusc îmi apărea în față noaptea
în care am alergat orașul de la un capăt la celălalt
pentru că plecasem cu sărutul uitat în palmă
sau cerul pe care mi-l arătai cu mâna albă până în stelele
din urmă

nu mai puteam sta acolo
te ascundeai tot mai mult în mine fără să îmi zici
erai atât de aproape
încât simțeam peste noapte
cum îmi crește carnea la loc
și fără să te pierd
treceai prin fața ochilor mei ca o nălucă
de iarnă

mirosul persistent
al coastelor străpunse
de geneza ratată
îmi trezște la viață simțul recăpătat
și am încredere că este vremea de-acum
să ne desfacem încă o dată pieptul
pentru Femeia care va veni nu din os
ci din inimă