Cerșetorul de iubire





Într-o țară îndepărtată,
Cand era bunica fată,
Cerșetorii stăteau grămadă,
Pe la câte un colț de stradă.
Undeva, mai într-o parte,
Lângă o piață, mai departe,
Un copil mai ponosit,
Cu glăsciorul mai timid,
Stă cu mâna întinsă,
Către lume,
Să adune,
Nu din buzunare,
Ci, din suflet, de la fiecare,
Doar atât cât are,
Puțină....... iubire.
-Doamnă ! numai o privire!
-Domnule, vă rog, șopti încet băiatul,
-Eu sunt copilul, cu oftatul!
-Domnișoară, o atenție, din milă !
-Of ! gîndise trist, fața ta, e numai silă.
-Dumneata ?.... ești zâmbitoare.
-Viața ta, e doar o boare.
-Dă-mi și mie doar puțin,
-Din al vieții tale plin.
Fata trece mai departe,
Fericirea, nu o împarte.
Cerșetorul de iubire,
Se întreabă cu uimire :
-Cum ? să fie adevărat?
-Nu aveți nimic de dat ?
Unii trec absenți agale,
Alții mai grăbiți
Priveau cu jale,
Nimeni, însă, nu se oprea,
Cerșetorului să-i dea,
Ceea ce, doar el, cerea.
După luni de așteptare,
Și de căutare,
Pe obrazul chinuit,
Flămând și deznădăjduit,
Privi atent la trecători,
Și îl trecu, fiori.
Cerșetorul meu, se pare,
Locuiește în fiecare.