Vine o vreme când nimic nu mai e nou și te întrebi de ce,
chiar așa, de ce lucrurile capătă o nuanță gălbuie?

Dorința ta e sculptată în toate formele și totuși
după mângâieri îndelungi ațipești în salina veche
lângă chipuri care vor să-ți spună ceva. Toată ființa ta
caută răcoarea. Iubești tot mai ușor, la prima vedere,
ba chiar în avans, obosești să muți obiecte dintr-un loc în altul,
nu ai mai nimic de spus pentru că nu mai poți ascunde
fumul unui incendiu care grăbește pasul trecătorilor.

De unde vine și unde se duce nimeni nu știe. Din când în când
dai peste un loc ars, fără pic de verdeață, și te întinzi
pe pământul care îți intră sub piele și rămâne o imensă cocoașă.

Încă și iubirea te întoarce împotriva ta
și te îngroapă de viu într-un suflet!

Nu încetezi să respiri, să mănânci și să cânți
cu cei pe care i-ai smintit: sunt mereu întorși cu fața spre tine
și tu, un străin, îți scuturi de praf hainele.